28 noiembrie 1918 - Unirea Bucovinei cu România

În ziua de 28 noiembrie 1918, în Palatul Mitropolitan (Sala Sinodală) din Cernăuţi, Consiliul Naţional Român a adoptat - în unanimitate - Rezoluţia: Declaraţia de unire a Bucovinei cu România.

Într-o perioadă a marilor prefaceri, când Imperiul Austro-Ungar intrase într-un proces de dezintegrare, iar unele state - componente ale acestuia îşi proclamaseră independenţa, Consiliul Naţional Ucrainean a profitat de situaţia existentă şi a convocat Adunarea Naţională Constituantă, la Liov, la 19 octombrie 1918.

Cu acest prilej, Adunarea a proclamat independenţa teritoriului ucrainean din Austro-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei.

Românii din Bucovina au reacţionat imediat, astfel că, la 27 octombrie 1918, Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu au organizat Adunarea Naţională la Cernăuţi, la care au luat parte reprezentanţi ai românilor, primari şi foşti deputaţi ai Dietei bucovinene.

Adunarea a adoptat o moţiune prin care era proclamată Unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii româneşti, într-un stat naţional independent.

Tot acum a fost înfiinţat un Consiliu Naţional condus de Iancu Flondor, alcătuit din 50 de persoane, care se vor ocupa de înfăptuirea Unirii.

În semn de răspuns, la 3 noiembrie 1918, ucrainenii bucovineni au organizat o Adunare, prin care au proclamat alipirea unei mari părţi din Bucovina noului stat ucrainean. Au fost susţinuţi de militari mobilizaţi de Rada de la Liov, aceştia luând poziţii de apărare în puncte-cheie ale Bucovinei.

În situaţia nou creată, Consiliul Naţional Român a cerut ajutor militar din partea Guvernului României şi a convocat Congresul General al Bucovinei, la 15 / 28 noiembrie 1918.

La Congres au participat 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 delegaţi ai ucrainienilor, 7 - ai germanilor şi 6 - ai polonezilor.

Dionisie Bejan a citit în plen o Moţiune prin care prezenta caracterul românesc al Bucovinei, cerând „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Cu excepţia ucrainienilor, toţi ceilalţi participanţi au votat - cu entuziasm - Moţiunea.

O comisie stabilită de Congres, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor şi Eudoxiu Hurmuzachi, urma să meargă la Iaşi, pentru a prezenta Regelui Ferdinand actul prin care era pecetluită Unirea Bucovinei cu România.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Corneliu Vadim Tudor

Corneliu Vadim Tudor, scriitor, publicist şi politician român, s-a născut în Bucureşti, la 28 noiembrie 1949, într-o familie de oameni simpli, care a avut 5 copii, şi s-a stins la 14 septembrie 2015.

A studiat la Colegiul Naţional „Sfântul Sava” din Capitală şi a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

Din 1972 a început să lucreze în presă.

În 1975 a satisfăcut stagiul militar şi a urmat cursurile şcolii de ofiţeri în rezervă (sublocotenent).

Între 1978 - 1979 a beneficiat de bursa Premiului internaţional „Herder”, pe care o primise magistrul său, scriitorul Eugen Barbu, şi a studiat istoria la Viena.

A fondat Partidul România Mare, a candidat la preşedinţie, a fost senator şi europarlamentar.

A fost iniţiatorul şi finanţatorul programului umanitar săptămânal „Cina creştină”, dedicat oamenilor săraci şi în vârstă, a sprijinit financiar biserici, şcoli, muzee, a oferit premii şi donaţii unui număr foarte mare de elevi şi studenţi.

Totodată, a fost un mare iubitor şi apărător de animale.

A înfiinţat revista „România Mare”, a publicat 38 de volume (poezie, proză, publicistică), este autorul a patru scenarii pentru teatrul radiofonic şi a debutat pe scena spectacolelor de teatru la „Constantin Tănase”, în 1989, cu comedia „Toată lumea se pricepe la fotbal”.

Împreună cu Sergiu Nicolaescu a scris scenariul filmului „Triunghiul morţii”.

Unele dintre versurile sale au fost puse pe muzică şi au ajuns foarte cunoscute şi îndrăgite.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Părintele Arsenie Boca

Arsenie Boca (nume de mirean: Zian - Vălean Boca), ieromonah, teolog, artist plastic, stareţ al Mănăstirilor Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus) şi Prislop, martir al regimului comunist, s-a născut la 29 septembrie 1910, în localitatea Vaţa de Sus (Hunedoara, pe atunci în Austro-Ungaria), şi a trecut la cele veşnice la 28 noiembrie 1989, în Sinaia.

Este considerat unul dintre cei mai mari duhovnici români din secolul XX.

A studiat la Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu” din localitatea Brad, absolvind ca şef de promoţie, în 1929.

În 1933 a absolvit Academia Teologică din Sibiu (lucrarea de licenţă: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”) şi, la recomandarea profesorului Nicolae Popoviciu, a primit o bursă din partea Mitropolitului Ardealului - Nicolae Bălan, pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti.

A frecventat cursurile specializării „Artă decorativă” între 1933 - 1938 şi, în facultate, a primit Premiul „Profesor Atanasiu” pentru participarea la cursul de Perspectivă al profesorului Horia Teodoru.

În paralel, a luat parte la cursurile profesorului Francisc Rainer de la Facultatea de Medicină şi la prelegerile de Mistică creştină ale profesorului Nichifor Crainic, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Fiind fascinat de lucrarea „Scara dumnezeiescului urcuş” (Ioan Scărarul), a tradus-o în limba română în numai 5 luni, fără însă a fi tipărită.

Convins de talentul lui Arsenie Boca, profesorul Costin Petrescu i-a încredinţat pictarea scenei care-l reprezintă pe Mihai Viteazul, de la Ateneul Român.

În 1935 a devenit citeţ şi ipodiacon, iar la 11 septembrie 1936, la Catedrala din Sibiu, Mitropolitul l-a hirotonit ca diacon celibatar.

A finalizat Academia de Arte Frumoase cu calificativul „Foarte bine” şi, împreună cu profesorul său, Costin Petrescu, a făcut anul de practică la o biserică din Bixadul Oltului, zugrăvind-o în frescă.

În 1939 a fost trimis la Muntele Athos, pentru a aduce manuscrisele „Filocaliei”. A petrecut 3 luni la Schitul românesc Prodromu de la Muntele Athos, pentru a învăţa rânduiala duhovnicească şi meşteşugul artei bizantine.

În toamna aceluiaşi an, la Chişinău, a urmat un stagiu pentru deprinderea meşteşugului poleirii cu aur a icoanelor, iar la întoarcere, a fost închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (judeţul Braşov).

La 3 mai 1940, în Vinerea Izvorului Tămăduirii, a fost tuns în monahism, sub numele de „Arsenie”.

La 10 aprilie 1942, a fost ridicat la treapta preoţească de Ieromonah şi numit stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu, unde va începe ample lucrări de renovare, schimbând înfăţişarea ansamblului.

Încă din 1940, pornise „mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, de inspiraţie naţionalist - legionară.

Părintele Arsenie era tot mai renumit ca duhovnic, iar scrisorile prin care Părintele Cleopa a încercat să ia legătura cu el, au fost interceptate şi confiscate de Securitate.

Arsenie Boca l-a ajutat pe fostul său profesor, Dumitru Stăniloae, în demersul de a traduce „Filocalia”, oferindu-i manuscrisele aduse de la Athos, încurajându-l, recitind textele, realizând coperta colecţiei şi susţinând lucrarea pentru tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le-a procurat.

Pentru toate acestea, în prima ediţie a volumelor, Părintele Stăniloae l-a numit „ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”.

După ce armata sovietică a ocupat ţara, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima dată la Râmnicu Vâlcea, la 17 iulie 1945, pentru participarea activă la Mişcarea Legionară. Dus la Bucureşti, a fost eliberat la presiunea bisericii, la 30 iulie.

La 14 mai 1948 a fost arestat din nou, pentru ajutorul dat luptătorilor anticomunişti, foşti legionari pregătiţi şi paraşutaţi de americani în Munţii Făgăraşului. A fost schingiuit vreme de o lună şi jumătate, silit să dea declaraţii şi apoi eliberat.

La 29 octombrie 1948, Mitropolitul Bălan l-a strămutat „la cerere” pe Arsenie Boca, de la Sâmbăta de Sus la Mănăstirea Prislop, cu scopul de a o prelua şi a converti greco-catolicii din Munţii Apuseni. Aici, la 17 iulie 1949, a fost ridicat la rangul de Protosinghel şi a devenit stareţ, iar după transformarea în mănăstire ortodoxă de maici, a rămas ca duhovnic, cu întreruperi în perioadele de arestare şi anchetare (1950, 1951, 1953, 1955, 1956).

În 1959, comuniştii au risipit obştea de la Prislop şi i-au interzis Părintelui activitatea preoţească.

În timpul celui de-al treilea arest, în perioada 15 ianuarie 1950 - 23 martie 1951, a făcut detenţie „administrativă” la Canal. A fost eliberat datorită Patriarhului Justinian Marina, de teama revoltei făgărăşenilor.

A fost anchetat iar în 1953, de Rusalii.

În 1955 a fost propus pentru ridicarea la rangul de Arhimandrit.

În primele şase luni ale anului, a făcut practică pe şantierul Catedralei din Galaţi, cu scopul de a obţine autorizaţia de a picta biserici.

anul 1955 este propus pentru ridicare la rangul de Arhimandrit.

A fost arestat din nou şi încarcerat la Timişoara, Jilava, Oradea, în perioada 5 octombrie 1955 - aprilie 1956.

Cu scopul de a fi scos abuziv din monahism şi de a i se interzice slujirea la altar, în 1959 i s-au înscenat nereguli financiare.

A urmat perioada pribegiei la Bucureşti, fiind mereu marginalizat şi lucrând ca pictor bisericesc, până la pensionarea din 1968, sub supravegherea Securităţii.

În perioada 7 august 1959 - 13 februarie 1961, a fost pictor secund la Biserica „Sfântul Elefterie” din Capitală, unde a realizat fresca de pe bolta altarului „Maica Domnului cu Pruncul în Zeghe” şi „Jertfa lui Avraam”.

Între 9 iulie - septembrie 1961, a realizat peretele cerdacului („Judecata de Apoi”) şi fresca din absida altarului (Maica Domnului şi doi îngeri sub bolta unui cer plin de stele - lucrare acoperită în 1978) de la Biserica „Sf. Parascheva” (satul Bogata Olteană, comuna Hoghiz, judeţul Braşov).

Între 1 ianuarie 1961 - 1 iunie 1967, a lucrat ca „pictor şablonist” şi „muncitor specialist pictor” la Atelierele Patriarhiei Române de la Schitul Maicilor - Bucureşti.

În 1968 a fost pensionat.

Între 1968 - 1984, a fost pictor al bisericii din localitatea Drăgănescu (judeţul Giurgiu).

Din 1969, la Sinaia, a avut propria sa chilie şi un atelier de pictură, aici retrăgându-se după 1984 şi rămânând până la moarte.

Conform propriei dorinţe, a fost înmormântat la Mănăstirea Prislop, în prezent unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din ţară.

Părintele Arsenie Boca a scris mai multe cărţi: „Cărarea împărăţiei”, „Lupta duhovnicească”, „Trepte spre vieţuirea în monahism”, „Cuvinte vii”.

În septembrie 2019, Episcopia Devei şi Hunedoarei a anunţat aprobarea documentaţiei necesare pentru canonizarea Părintelui, întocmită de Comisia specială teologică a Mitropoliei Ardealului. Se aşteaptă decizia finală a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Nicolae Iorga

Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al României, profesor universitar, om politic, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, membru titular al Academiei Române, s-a născut la 5 iunie 1871, în Botoşani, şi a fost asasinat la 27 noiembrie 1940, la Strejnic (judeţul Prahova).

A scris: 1003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii şi sinteze.

A venit pe lume în familia avocatului Nicu Iorga şi a Zulniei Aghiropol şi a mai avut un frate.

La vârsta de 6 ani, citea în original literatură franceză şi a fost admis la şcoala primară a lui Marghian Folescu (Botoşani), iar la 9 ani, cu permisiunea profesorilor, uneori le preda istoria României colegilor săi.

A studiat apoi la Colegiul Laurian, iar din 1883, a început să dea meditaţii colegilor, pentru a contribui la veniturile familiei.

În 1886, în urma unei abateri (nu salutase un profesor), a fost eliminat temporar din şcoală, motiv pentru care a plecat la Iaşi, fiind înscris cu bursă la Colegiul Naţional.

Deşi vorbea deja în mod fluent: franceza, italiana, greaca şi latina, a devenit un tânăr rebel, interesat de politică şi declarându-se marxist.

A încălcat şi regulile Colegiului ieşean, fiind din nou suspendat de două ori şi pierzând bursa.

În 1888, a fost admis la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, încheind studiile cu diploma „Magna cum laude”, după numai un an (cu dispensă), prezentând o lucrare despre literatura greacă.

La numai 19 ani, Nicolae Iorga s-a căsătorit cu Maria Tasu (relaţie care a durat doar un deceniu), împreună având 5 copii (dintre care două fetiţe au murit la vârsta de 2 ani). S-a recăsătorit (1901) cu profesoara Ecaterina Bogdan şi au avut 7 copii.

În perioada aprilie - iunie 1890, Nicolae Iorga a studiat în Italia şi Franţa (Ecole pratique des hautes etudes), în 1892 - în Anglia şi Italia, în 1893 - s-a înscris la Universitatea din Berlin (pentru doctorat), apoi s-a transferat şi a obţinut doctoratul în filosofie la Universitatea din Leipzig.

La 23 de ani, întors în ţară, s-a stabilit în Bucureşti şi a primit un post de profesor suplinitor.

În 1895, după călătorii în Olanda şi Italia, a fost numit curator şi editor al colecţiei de documente istorice a fraţilor Hurmuzachi, iar apoi şi profesor titular de istorie universală la Universitatea din Capitală.

Alături de profesorul Al. C. Cuza, a fondat grupul Alianţei Antisemite Universale şi, mai apoi, Partidul Naţionalist - Democrat.

Împreună cu alţi profesori şi oameni de ştiinţă, a sprijinit dezvoltarea organizaţiei „Cercetaşii României”.

A înfiinţat mai multe publicaţii ştiinţifice şi culturale („Sămănătorul”, „Neamul Românesc” etc).

A contribuit la înfiinţarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, a Institutului de Studii Bizantine şi a Institutului de Istorie Universală.

La 26 mai 1910, a fost ales membru titular al Academiei Române.

După Marea Unire, a luat parte activ la formarea Blocului Parlamentar, a primit funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor şi pe cea de preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice.

În 1920, partidul înfiinţat alături de Al. C. Cuza s-a divizat, formaţiunea condusă de Iorga fuzionând (1924) cu gruparea lui Constantin Argetoianu şi primind numele de Partidul Naţionalist al Poporului.

Din 1924, istoricul a început să susţină cursuri de vară la Vălenii de Munte, iar pentru trei ani, a fost preşedinte al Secţiunii de Istorie a Academiei Române.

A înfiinţat mai multe instituţii româneşti în străinătate: Şcoala Română de la Paris, Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneţia etc.

La 1 noiembrie 1928, a fost ales decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar la 1 martie 1929 - rector al Universităţii bucureştene.

A început colaborarea cu Radiodifuziunea, susţinând prelegeri în cadrul emisiunii „Universitatea Radio”.

Decepţionat de partidele politice din fruntea ţării şi însufleţit de convingeri monarhice, Iorga a fost prins în manevrele lui Carol al II-lea, care l-a desemnat (1931) prim-ministru, funcţie din care, însă, dezamăgit, a demisionat în următorul an.

A luptat împotriva violenţei de pe scena politică, susţinând educaţia morală, politică şi culturală a poporului.

În 1936 a fost publicată prima culegere de conferinţe susţinute la radio - „Sfaturi pe întunerec”.

A sprijinit regimul autoritar al Regelui Carol al II-lea (1938) şi a fost ministru de stat între 10 februarie - 30 martie 1938.

În urma problemelor cu legionarii, aceştia au început să-l ameninţe pe Iorga, devenit, în 1939, senator numit de rege.

În noiembrie 1940, istoricul se afla la Sinaia, unde lucra la opera sa - „Istoria românilor”. În după-amiaza zilei de 27 noiembrie, uşa de la camera soţiei a fost barată de persoane de la „Poliţia legionară a capitalei”, care venise pentru a-l ridica pe Iorga pentru un interogatoriu.

A doua zi, trupul neînsufleţit al acestuia a fost descoperit într-un şanţ din apropierea localităţii Strejnic, împuşcat.

De-a lungul vieţii, Nicolae Iorga a susţinut conferinţe în prestigioase universităţi şi a fost ales membru în numeroase academii şi instituţii din străinătate.

Opera sa vastă şi complexă cuprinde:

- monografii de familii, oraşe, domnii, istoria bisericii şi a armatei, a comerţului, tipăriturilor, literaturii şi călătoriilor;

- 25 de volume - „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”;

- 5 volume - „Istoria Imperiului Otoman”;

- 10 volume - „Istoria românilor”;

- poezii, drame istorice („Învierea lui Ştefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Sfântul Francisc din Asisi”, „Doamna lui Eremia” etc);

- volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viaţă de om, aşa cum a fost”, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional”);

- alte opere: „Cultura naţională şi politica naţională”, „Războiul nostru în note zilnice”, „Dezvoltarea ideii unităţii politice a românilor”, „Pentru întregirea neamului. Cuvântări din război”, „Doctrina naţionalistă”, „Politica externă a regelui Carol I al României”, „Războiul pentru independenţa României. Activităţi diplomatice şi stări de spirit”, „Memorii”, „Doi ani de restauraţie. Ce am fost, ce am vrut şi ce am putut”, „Istoria unei legende: Iuliu Maniu” etc.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Aron Pumnul

Aron Pumnul - „Apostolul românismului” - lingvist, filolog, istoric literar, profesor, fruntaş al Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, personalitate a secolului al XIX-lea, s-a născut la 27 noiembrie 1818, în satul Cuciulata (Braşov), în familia unor ţărani iobagi, şi s-a stins la 12 / 24 ianuarie 1866, în Cernăuţi.

Din cauza unor probleme de sănătate, a început şcoala abia la vârsta de 14 ani, urmând, pe rând: Liceul Romano - Catolic din Odorheiul Secuiesc, Gimnaziul şi Liceul Episcopal din Blaj, Liceul Piarist din Cluj.

În 1843 a fost numit profesor de filosofie la Blaj, iar la scurt timp a fost trimis cu o bursă la Universitatea „Sfânta Barbara” din Viena, pentru a studia Teologia. În paralel, a urmat cursuri de filosofie, istorie şi filologie, obţinând calificative maxime.

A întemeiat Societatea Teologilor Români, la Viena, şi, în aceeaşi perioadă, a trimis către „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, primul său studiu de lingvistică, cu titlul: „Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva”.

În 1846 şi-a reluat activitatea didactică la Gimnaziul din Blaj.

A colaborat cu Timotei Cipariu, împreună înfiinţând gazetele: „Organul luminărei” (1847, primul ziar românesc cu litere latine) şi „Învăţătorul poporului” (1848).

A jucat un rol important pe parcursul Revoluţiei de la 1848, la care a participat în mod activ, motiv pentru care puterea maghiară l-a condamnat la moarte.

A fost nevoit să se refugieze în Muntenia (participând şi la revoluţia de aici), unde N. Bălcescu l-a numit comisar cu propaganda în judeţul Râmnicu Sărat.

Când au intrat în principate trupele otomane şi ţariste, s-a refugiat din nou, de data aceasta - la Iaşi, apoi la Cernăuţi, militând pentru drepturile românilor, promovând cultura naţională şi făcând parte din cercurile boierilor Hurmuzachi.

În 1849 a devenit profesor suplinitor de limba română la Institutul Teologic şi la gimnaziu, iar în 1852 - profesor definitiv.

A fost redactor al secţiunii româneşti a ziarului „Bucovina” şi a organizat o serie de conferinţe literare pe tema originii latine a limbii şi poporului român.

În 1850 a publicat lucrarea: „Convorbiri între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti”.

Prin concurs, a fost numit primul profesor de limba şi literatura română de la „Ober-Gymnasium” (Liceul German din Cernăuţi), acolo unde Mihai Eminescu i-a fost elev.

S-a implicat în organizarea primelor alegeri libere din Bucovina (1861) şi a depus eforturi considerabile pentru acordarea de burse studenţilor eminenţi, dar fără posibilităţi materiale.

Între 1862 - 1865, la Viena, a publicat 5 volume ale primei antologii de literatură română: „Lepturariu rumînesc cules de’n scriptori rumîni”, precum şi o gramatică a limbii române (în germană): „Grammatik der rumanischen Sprache fur Mittelschulen”.

În propria locuinţă, a pus bazele primei biblioteci de cărţi româneşti, Eminescu (care stătea acolo în gazdă) numărându-se printre cei care aveau grijă de ea.

Aron Pumnul s-a stins la numai 48 de ani, în urma problemelor cardiace cu care se născuse, în cele din urmă clipe, Eminescu stându-i la căpătâi şi, mai apoi, scriind celebra poezie: „La mormântul lui Aron Pumnul”.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Umorul ne e specific nouă, ca neam...”

„Eu cred că viaţa e foarte comică. Te apucă şi râsul când vezi ce se întâmplă în jur.

... e un joc de-a râsul-plânsul, din care au găsesc mai ales motivele de râs.

Eu cred, de altfel, că umorul ne e specific nouă, ca neam. Avem mişto-ul în sânge.

Atu-ul meu este că eu am umor şi în viaţa de zi cu zi, nu doar pe scenă. Oricât de neagră ar fi viaţa, tot găsesc de ce să fac haz.

N-aş suporta să mă afişez în faţa altora deprimată şi plângăcioasă. E sub demnitatea mea.”

Cristina Stamate

In Memoriam: Cristina Stamate

Actriţa Cristina Stamate s-a născut în Bucureşti, la 8 februarie 1946, şi a trecut la cele veşnice la 27 noiembrie 2017, fiind înmormântată în Cimitirul Bellu.

Şi-ar fi dorit să ajungă avocat, dar, la 17 ani, a fost admisă la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (clasa profesorilor Alexandru Finţi şi Sanda Manu), pe care l-a absolvit în 1967.

În primul an de facultate a jucat în „Unchiul Vanea”, în al doilea  - în „(Before) Breakfast”, iar la examenul de diplomă – în „Coana Chiriţa”.

A fost repartizată pentru un stagiu de doi ani la Teatrul Dramatic din Arad, după care a revenit în Bucureşti, pentru a juca pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”.

Primul spectacol în care a apărut la „Tănase” a fost „Birlic” (de fapt chiar o piesă de teatru), după care au urmat numeroase altele, cum ar fi: „Arca lui Nae şi Vasile”, „Bufonii regelui”, „Dai un ban, dar face”, „Idolul femeilor”, „Nimic despre papagali”, „Poftă bună lui Tănase”, „Revista revistelor”, „Te aştept diseară pe Lipscani”, „Ura... şi la gară!”, „Vara nu-i ca iarna”, „Vivat Revista!”, „Hohote în Herăstrău”, „Comedie pe Titanic”, „O seară la Revistă”, „Scandal în paradis” etc.

A colaborat cu Teatrul Naţional de Televiziune („Evantaiul”, „Nu sunt Turnul Eiffel”) şi cu cel Radiofonic („Scene din viaţa lumii mari”, „Stăpânul tăcerii”), a jucat în numeroase scenete, cuplete, momente din programele de Revelion etc.

Filme în care a jucat: „Grăbeşte-te încet!”, „Secretul lui Bachus”.

A înfiinţat un club de teatru, unde le preda copiilor.

A scris un volum culinar şi cartea de eseuri „Femeia Hopa Mitică”.

A fost căsătorită timp de 11 ani cu actorul Dan Ivănescu.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Loredana Streche!

Frumoasa şi talentata instrumentistă (cântă la nai) şi interpretă de muzică populară - Loredana Streche - s-a născut în localitatea Corabia (judeţul Olt), la 27 noiembrie 1989.

La vârsta de şase ani, deja participa la primul concurs - „Tip top”, ocupând locul I.

Mai apoi a devenit solista Ansamblului „Dunărea”, din oraşul natal.

A urmat cursuri de nai la Şcoala Populară de Artă din Slatina, Secţia Canto Popular a Liceului de Muzică „Dinu Lipatti din Capitală (clasa prof. Gavriil Prunoiu) şi Pedagogie Muzicală în cadrul Universităţii Naţionale de Muzică.

Totodată, are şi un Master în Educaţie Muzicală Contemporană.

În anii studenţiei, a înfiinţat - împreună cu alţi colegi - Formaţia „Zestrea Lăutarilor”.

Între 2003 - 2009 a participat  la numeroase concursuri şi festivaluri de folclor, atât în ţară, cât şi peste hotare.

În 2006 a realizat primele imprimări cu Orchestra „Doina Gorjului”.

În 2011 a lansat primul album - „Ce mi-e drag nu pot să spui” (14 piese: 9 vocale şi 5 instrumentale).

În 2013 a imprimat 14 piese pentru Arhiva Radio România, alături de Orchestra Radiodifuziunii, dirijată de Adrian Grigoraş.

A mai colaborat cu: Orchestra „Lăutarii” şi maestrul Nicolae Botgros, Orchestra „Mugurel” şi maestrul Ion Dascăl, Orchestra „Doina Oltului” (dirijor Cristian Dumitru), Ansamblul Artistic „Ciocârlia”.

A fost prezentă în numeroase emisiuni radio - tv, precum şi în spectacole pe scenele din întreaga ţară.

Modelele sale în materie de folclor sunt: Maria Lătăreţu, Maria Ciobanu, Maria Apostol, Maria Cornescu, Gelu Voicu.

Cele mai cunoscute piese (adevărate cărţi de vizită) din repertoriul Loredanei sunt „Maică, nu fi întristată!” şi „Tinerico, tinerea”.

În prezent, în paralel cu activitatea artistică, este cadru didactic la Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti” din Bucureşti, unde predă Canto popular.

Dintre premiile obţinute, amintim:

- Premiul I - Festivalul cântecului şi dansului popular - Mamaia;

- Premiul I la Olimpiada Naţională de Muzică - Bacău;

- Premiul I - Festivalul „Maria Tănase”;

- Premiul I - „Festivalul Internaţional al cântecului de dragoste de-a lungul Dunării” - Brăila;

Trofeul Festivalului „Strugurele de Aur” - Jidvei;

- Trofeul Festivalului „Mioriţa” - Harghita;

- Trofeul Festivalului „Sivu şi Cosmin Golban” - Chişoda;

- Trofeul Festivalului „Inter-etnos folcloric. De la debut la succes”;

- Laureată a Festivalului - Concurs Naţional de Muzică Populară pentru Tineri Interpreţi „Flori în Ţara Bârsei”.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Meseria - forma mea de a exista...”

„Meseria este, cred, cea mai sigură şi cea mai sinceră manifestare a mea.

Este forma mea de a exista.

 

Sigur că aş fi putut face o mie de lucruri în viaţă, dar acesta este, sunt convinsă, cel pe care pot să-l fac cel mai bine. Am spus bine, nu uşor. Dimpotrivă...”

 

„Bănuiesc că sunt cel mai aspru critic al meu.

Sunt îngrozitor de nefericită când nu iese ceva şi nu ştiu de ce nu iese.

Se întâmplă...”

 

„Senzaţia de zbor este una de libertate deplină.

Acolo, sus, comunici mai bine cu tine. Şi cu Dumnezeu...”

Mariana Mihuţ

La mulţi ani, Mariana Mihuţ!

Una dintre cele mai cunoscute şi apreciate actriţe - Mariana Mihuţ - s-a născut la 7 noiembrie 1942, în Chişinău.

Înainte de a se naşte, tatăl a plecat pe front, apoi a fost luat prizonier şi a stat 9 ani în Siberia, în tot acest timp familia crezând că a murit.

Din cauza războiului, cei rămaşi acasă au fost nevoiţi să se refugieze în România, trecând prin Severin, apoi Râmnicu Vâlcea şi Piteşti.

Prima întâlnire cu tatăl a avut loc pe când Mariana avea deja 9 ani.

Încă din copilărie visa să devină actriţă, mai ales după ce, la şcoală, a jucat în diverse spectacole, inclusiv unul de balet, apoi pe scena Teatrului de Stat din Piteşti şi la Curtea de Argeş.

Mama şi bunica îşi doreau să o vadă medic, aşa că i-au permis o singură încercare de admitere la Teatru, sperând că nu va reuşi. Numai că Mariana a trecut examenul cu brio.

În anii studenţiei, a debutat în piesa „Cum vă place?”, la Studioul „Casandra”, în 1963.

În 1964 a absolvit Institutul de Teatru şi Film „I. L. Caragiale”, iar până în 1972 a jucat pe scena Teatrului Giuleşti, dar a colaborat şi cu teatrele: „Nottara”, „Bulandra” sau Naţional din Capitală, în piese cum ar fi: „Pălăria florentină”, „Nunta lui Figaro”, „Îngerii trişti”, „Visul unei nopţi de iarnă”, „Mincinosul”, „Bună seara, domnule Wilde!”

Din 1972 a fost angajată la Teatrul „Bulandra”, fiind distribuită în spectacolele: „Revizorul”, „Valentin şi Valentina”, „A douăsprezecea noapte”, „Pygmalion”, „Lungul drum al zilei către noapte”, „Interviu”, „Pescăruşul”, „Furtuna”, „O scrisoare pierdută”, „Cum se numeau cei patru Beatles”, „Luna dezmoşteniţilor”, „Merlin”, Home”, „Teatrul comic”, „A şaptea poruncă”, „Vizita bătrânei doamne”, „Victor sau copiii la putere”, „Copilul îngropat”, „Petru”, „Levantul”, „Mutter Courage”, „Unchiul Vanea”, „Căsătoria”, „Sorry”, „Moartea unui comis voiajor”, „Îngropaţi-mă pe după plintă” etc.

Din 2017 joacă pe scena Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, cu care a reînceput să colaboreze în 1997, la piesele: „O batistă în Dunăre”, „Neînţelegerea”, „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, „Fetiţa soldat”, „Umbre”, „Regele moare”.

A avut roluri şi în piese de teatru TV: „Idioata”, „Cadavrul viu”, „Aici nu doarme nimeni”, „Nebunia lui Pantalone”, „Ciuta”, „O scrisoare pierdută”, „Improvizaţia de la Versailles”, „Îngerii trişti”, „Ursul”, „D-na Ministru”, „Piatra din casă”.

A colaborat cu Teatrul Naţional Radiofonic, la piesele: „Vă place Brahms?”, „Toţi cei care cad”, „Capriciile Fenisei”, „Mătuşa noastră”, „Puricele în ureche”, „Stridia şi perla” etc.

A jucat în filmele: „Pădurea spânzuraţilor”, „Dimineţile unui băiat cuminte”, „Regizorul”, „Revizorul”, „Capcana”, „Păcală”, „Profetul, aurul şi ardelenii”, „Ultima frontieră a morţii”, „Echipaj pentru Singapur”, „Muşchetarul român”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Fructe de pădure”, „Cei care plătesc cu viaţa”, „Balanţa”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Still Center / Buricul pământului”, „Nunta mută”, „Tatăl fantomă” etc.

Premii şi distincţii primite:

- 1991 - Premiul UNITER pentru interpretare feminină (pentru rolul din „Merlin”);

- 1992 - Premiul UNITER pentru interpretare feminină (pentru rolul din „Ursul”);

- 1996 - Premiul UNITER pentru interpretare feminină (pentru rolul din „Copilul îngropat”);

- 1997 - Premiul de Excelenţă al UNITER;

- 2000 - Premiul oraşului Bucureşti (pentru rolul din „O batistă în Dunăre”);

- 2000 - Ordinul „Serviciul Credincios” în grad de Ofiţer;

- 2004 - Premiul „Cea mai bună actriţă” - Braşov;

- 2004 - Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol principal (pentru rolul din „Sorry”);

- 2009 - Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol principal (pentru rolul din „Lear”);

- 2011 - Stea pe Aleea Celebrităţilor (Walk of Fame) - Piaţa Timpului - Bucureşti;

- 2011 - „Placheta Bucureştiului” - în semn de respect şi apreciere pentru întreaga activitate;

- 2017 - Premiul UNITER pentru întreaga activitate;

- 2018 - Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol principal (pentru rolul din „Regele moare”).

Este căsătorită cu actorul Victor Rebengiuc şi împreună au un băiat.

Autor: Pe o aripă de cânt