In Memoriam: George Sbârcea

Motto:

„Singura flacără care a aprins tot ce se putea atinge şi în mine a fost şi a rămas, până azi, muzica...”

„Muzica dăruieşte bucuriile cele mai alese...”

 

George Sbârcea (pseudonim: Claude Romano), cunoscut compozitor, pianist, muzicolog, jurnalist, scriitor, traducător, promotor al tango-ului clasic argentinian, s-a născut în Topliţa, la 23 martie 1914, şi s-a stins la Bucureşti, în ziua de 27 iulie 2005.

A venit pe lume într-o familie cu patru copii, tatăl fiind medic şi, ulterior, colonel (r) al Armatei Române. A rămas orfan de tată pe când avea numai 9 ani. Bunica după acesta a fost sora Patriarhului Miron Cristea.

Primele studii le-a făcut la Topliţa, apoi a urmat gimnaziul şi liceul la Reghin, precum şi Dreptul - la Cluj, deşi nu a fost deloc atras de acest domeniu.

A absolvit şi Conservatorul „George Dima” din Cluj, unde a studiat armonia şi contrapunctul.

Fiind o fire mai mult rebelă şi romantică, îndrăgind muzica foarte mult şi dovedind talent la a interpreta şi a compune, şi-a creat propria orchestră, cu care cânta prin restaurante din Cluj, Satu Mare, Timişoara, Sibiu, în ciuda opoziţiei familiei.

A început să devină cu adevărat cunoscut şi apreciat din 1937, odată cu lansarea melodiei „Ionel, Ionelule”, pe când era angajat al Teatrului „Alhambra”.

Alte melodii de muzică uşoară cunoscute pe care le-a compus au fost: „De ce ai plecat?”, „Dar-ar naiba-n tine, dragoste!”, „Inimioară, inimioară”, „Un tangou de adio” etc.

În 1938, la Paris, Charles de Gaulle l-a decorat cu „Legiunea de Onoare”.

În 1942 a primit titlul de Comandor al Ordinului „Leul Finlandei”.

Academia Română l-a distins cu Premiul „Ciprian Porumbescu”.

George Sbârcea vorbea fluent 6 limbi străine, avea o vastă cultură şi era foarte apreciat în cancelariile europene. De exemplu, în 1942, a fost primit la Palatul Rezidenza de însuşi dictatorul fascist Benito Mussolini şi, în acelaşi an, a realizat un interviu şi cu Hitler, la o reşedinţă de lângă Berlin.

După 1944, viaţa lui Sbârcea a cunoscut o întorsătură dramatică, din momentul în care comuniştii au început vânătoarea pentru prinderea sa, considerându-l un slujitor al hitlerismului.

Vreme de un an, a fost nevoit să se ascundă în comunea Petelea din judeţul Mureş, dar în 1947 a fost arestat, judecat de Tribunalul Poporului şi condamnat la 15 ani de temniţă grea (singur în celulă).

A fost închis la Jilava, Aiud şi Gherla, bătut cu bestialitate, mai ales peste mâna dreaptă. Gardienii îşi băteau joc de el, în loc de mâncare îi dădeau lături, l-au lăsat să doarmă direct pe ciment, acoperit de şobolanii care îl încălzeau.

George Sbârcea spunea despre acea perioadă:

„Am avut noroc de un fizic rezistent, dar rugăciunea şi furia m-au făcut să trec peste aceşti ani...”.

În 1956, după 8 ani de detenţie în condiţii inumane, a fost eliberat, în urma insistenţelor venite din partea ambasadelor străine de la Bucureşti.

A fost căsătorit de două ori, cu prima soţie având două fete, dar care nu au mai păstrat legătura cu el.

A scris, tradus şi editat 83 de cărţi. Câteva titluri: „Muza veselă”, „Jazzul, o poveste cu negri”, „O stradă cu cântec sau povestea musicalului”, „Veşnic tânărul George Enescu”, „Povestea vieţii lui George Enescu”, „Viaţa şi cântecele lui Gică Petrescu”.

Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Autor: Pe o aripă de cânt