„Pentru mine, satul este exact ce-a reprezentat pe timpul părinţilor mei, pentru că nu m-am putut obişnui în Bucureşti.
Sufletul meu este în satul în care m-am născut.
Lumea satului nu va dispărea niciodată, chiar dacă nu mai sunt horele de altădată.”
Mioara Velicu
Mioara Velicu, îndrăgita interpretă de muzică populară care a încântat atâtea generaţii cu cântecele sale, s-a născut la 19 octombrie 1944, în satul Ireasca (pe atunci în judeţul Tecuci, acum Galaţi), într-o familie cu şapte fraţi.
Talentul şi dragostea pentru folclor le-a moştenit din familie, mama sa fiind una dintre cântăreţele cunoscute din zonă. De la ea a primit, pe lângă multe cântece, credinţa în Dumnezeu, omenia, cei şapte ani de acasă şi respectul pentru cei de alături.
Cariera artistică a început-o în anul 1963, alături de Ansamblul Folcloric „Rapsodia Dunării” din Galaţi.
După un an, a început colaborarea cu Orchestra „Trandafir de la Moldova”, din Vaslui, a cărei solistă va fi până în 1980 şi împreună cu care va face numeroase turnee.
Între 1980 - 1996, a făcut parte din Ansamblul „Ciocârlia” al Ministerului de Interne.
În decembrie 2019, pe scena Palatului Naţional „Nicolae Sulac” din Chişinău, în faţa a mii de oameni care au cântat alături de ea şi au aplaudat-o minute în şir, Mioara Velicu a primit Trofeul „Potcoava de Aur”, în semn de recunoaştere şi preţuire pentru întreaga carieră.
A fost căsătorită cu fostul campion olimpic şi mondial de lupte greco-romane, Nicolae Martinescu (decedat în 2013) şi are o fată.
Autor: Pe o aripă de cânt
Margareta Clipa, una dintre cele mai apreciate interprete de muzică populară, s-a născut în Bucovina, în localitatea Grăniceşti (judeţul Suceava), la 19 octombrie 1958, într-o familie de oameni simpli, dar harnici, credincioşi, iubitori de frumos, de joc şi cântec.
A îndrăgit din copilărie cântecele pe care le auzea la clăcile din sat, la nunţi, şezători, serbări şcolare şi le cânta la Căminul Cultural din localitatea natală.
Între anii 1973 - 1977, a evoluat pe scena Casei de Cultură din Rădăuţi, alături de Orchestra Populară „Brăduleţul”.
În 1977 a obţinut Premiul I la Festivalul „Cântarea României, iar la recomandarea inspectorului şcolar - Ioan Paulencu - a dat concurs şi a fost angajată la Ansamblul Artistic „Ciprian Porumbescu” din Suceava.
Împreună cu acest ansamblu a realizat primele înregistrări la Radio Bucureşti, sub bagheta dirijorului George Sîrbu, după care a lansat la „Electrecord”, în 1985, discul „Mult mi-i drag unde trăiesc”.
Au urmat apoi alte materiale discografice, la care a colaborat cu Ansamblul „Ciprian Porumbescu”, dar şi cu: Orchestra „Lăutarii” (dirijor Nicolae Botgros), Orchestra „Mugurel” (dirijor Ion Dascăl), Orchestra „Folclor” (dirijor Anatol Golomoz) - toate de la Chişinău.
Dintre premiile obţinute, amintim:
- 2008 - Premiul revistei „VIP”;
- 2009 - „Cetăţean de Onoare al Judeţului Suceava”;
- 2011 - Trofeu - Gala Premiilor Muzicii Populare Româneşti - ediţia I;
- Premiul de Popularitate - Gala Premiilor Muzicii Populare Româneşti - ediţia a II-a;
- Premiul pentru Folclor - Premiile „Confidenţial”;
- 2018 - Distincţia „Meritul Bucovinei” - CJ Suceava;
- Distincţia „Drag de România mea”;
- Trofeul „Artă pentru eternitate” - Gala „Familia Favorit”;
- 2019 - Membru de onoare al proiectului „Art by Fuego”.
Autor: Pe o aripă de cânt
„Renumitul rapsod teleormănean a scos la suprafaţă o zestre inegalabilă de folclor, a trecut-o prin filtrul sufletului său sensibil şi a dăruit-o oamenilor pentru a-i fi o veşnicie într-ale cântatului.
S-a stins prea devreme, dar glasul său inconfundabil, viersul dulce teleormănean, ca şi ansamblul ce-i poartă numele au rămas să ne fie nouă alin la ceasul când dorul devine răscolitor.”
Ana-Maria Gomboş
Revista Taifasuri
Liviu Vasilică, unul dintre cei mai mari artişti ai muzicii populare româneşti, s-a născut la 2 iulie 1950, în localitatea Plosca (judeţul Teleorman), şi s-a stins la 19 octombrie 2004, în Bucureşti, în urma unei grele suferinţe.
A venit pe lume într-o familie de intelectuali: tatăl era director de şcoală, iar mama - profesoară.
De mic copil a fost fascinat de vocea Mariei Tănase, pe care o asculta cu mare atenţie la radio, iar la şcoala generală s-a ocupat de dansuri populare.
Primele cântece le-a învăţat de la rapsodul teleormănean, Gogu Ivaşcu.
A urmat Facultatea de Medicină şi a fost - de profesie - medic pediatru.
Activitatea artistică a început-o în timpul studenţiei, atunci când a ocupat primul loc la toate etapele naţionale ale Festivalurilor Artei Studenţeşti, pentru originalitatea repertoriului şi a stilului de interpretare.
Debutul a avut loc în cadrul emisiunii tv „Tezaur folcloric”, readucând în faţa publicului cântecul bărbătesc de grup, foarte cunoscut în zona natală, şi costumul tradiţional teleormănean.
Primele înregistrări le-a făcut la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”.
În anul 1987 a înfiinţat celebrul Grup „Teleormanul”, cu care a susţinut numeroase recitaluri, iar după 1990, a reînfiinţat Ansamblul de Cântece şi Dansuri „Burnasul” din Alexandria, dorind ca prin acesta să lase moştenire urmaşilor valorile culturale şi tradiţiile specifice meleagurilor natale.
Liviu Vasilică era adeptul păstrării autenticităţii portului popular tradiţional, a melodiilor şi textelor pe care le culegea, în general, de la ţărani. A fost un mare colecţionar de costume populare autentice, reuşind, în numai câţiva ani, să realizeze o bogată colecţie, care se află, în prezent, în patrimoniul Ansamblului „Burnasul”.
Dintre cele mai cunoscute melodii din repertoriul său, amintim: „Arză-te-ar focul de dor”, „Aș muri, dar nu acuma”, „Bună seara, mândră bună”, „Codrule cu frunză multă”, „Dunăre, Dunăre”, „Fir-ai să fii tu de murg”, „Gheorghiță cu păr frezat”, „Hai, hai cu trăsioara”, „Mărgărit îmbobocit”, „Mărine, la nunta ta”, „Pe la noi, pe Teleorman”, „Sui la deal, cobor la vale”.
A fost căsătorit cu Florina Vasilică, timp de 23 de ani, şi împreună au avut patru copii: Svetlana, Valentin, Florin (cel care duce mai departe moştenirea tatălui său) şi Livia.
Autor: Pe o aripă de cânt
„Pe noi ne stăpânesc trei stări: jocul, iubirea şi înţelepciunea.
Lucian Blaga a scris că, pentru copii, iubirea şi înţelepciunea sunt jocul.
Pentru tineri, jocul şi înţelepciunea sunt iubirea.
Pentru cei cu barba albă ca mine, jocul şi iubirea sunt înţelepciunea.”
Ernest Maftei
Regretatul actor, poet şi epigramist - Ernest Maftei (supranumit „Bădia”) - s-a născut la 6 martie 1920, în localitatea Prăjeşti (judeţul Bacău), şi a trecut la cele veşnice în Bucureşti, la 19 octombrie 2006.
Şi-a pierdut mama pe când abia împlinise 9 ani.
A urmat Şcoala Normală din Bacău (tatăl său dorindu-şi să-l vadă învăţător), perioadă în care a publicat primele versuri în revista „Liliacul”, a manifestat înclinaţii către pictură, iar din clasa a V-a a început să joace în spectacolele trupei de teatru a şcolii.
A fost repartizat ca învăţător în Basarabia, dar, nefiind atras de o astfel de carieră, nu s-a prezentat la post, visând să urmeze o carieră teologică şi ajungând, în cele din urmă, să studieze Teatrul.
În 1937 a intrat în organizaţia anticomunistă a tineretului naţional - creştin „Frăţia de Cruce” (FDC) şi va deveni liderul acesteia.
În 1938 a fost arestat de autorităţi şi încarcerat în lagărul de la Vaslui, unde va asista la executarea unor membri ai Partidului „Totul pentru Ţară”.
După instaurarea Legiunii Arhanghelului Mihail la putere, Ernest Maftei - numit responsabil pentru patru judeţe, primind ordinul de a ridica 136 de evrei (suspecţi de acţiuni comuniste), îi ascunde pe toţi la Prăjeşti şi-i angajează la cariera de piatră a tatălui său (ca urmare, părintele fiind arestat şi întemniţat mai apoi).
Între 1941 - 1945, a urmat Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi (a studiat şi vioara în aceşti ani), perioadă în care a debutat ca actor în piesa „Zece milionari” a Teatrului „Muncă şi lumină”.
Tot în studenţie a fost iar arestat şi condamnat pentru activitatea din cadrul FDC, fiind închis la Galaţi, Jilava, Văcăreşti. A fost judecat de patru ori pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară, dar achitat.
După război, nu a reuşit să mai găsească un loc de muncă din cauza orientărilor politice, apoi a jucat teatru la Iaşi pentru doi ani, iar în 1950 a debutat în film - „Răsună valea”.
A jucat la „Teatrul Poporului” folosind un nume fals - Erman Valahu şi fiind distins cu Meritul Cultural clasa I. Pentru a nu se deconspira, a fost silit să renunţe la acest titlu.
A fost în permanenţă urmărit de Securitate şi, la rândul său, obligat să semneze un angajament (nume „Mateescu”), care însă a încetat pentru că „în toată această perioadă, acest informator nu a furnizat niciun material care să prezinte interes pentru organele de Securitate... A fost necesar să treacă 9 ani de zile ca să constatăm că-l ţinem inutil în reţea.”
În 1966 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
A jucat în peste 225 de filme sau producţii tv, cele mai importante fiind: „Nepoţii gornistului”, „Desfăşurarea”, „Meandre”, „Reconstituirea”, „Tudor”, „Răscoala”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Haiducii”, serialul TV „Toate pânzele sus!”, „Iarba verde de acasă”, „Drumul oaselor”, „Dumbrava minunată”, „Ultima noapte de dragoste”, „Cireşarii”, „Muşchetarii în vacanţă”, „Castelul condamnaţilor”, „Săptămâna nebunilor”, „Ultimul cartuş”, „Fraţii Jderi”, „Dincolo de nisipuri”, „Ştefan cel Mare – Vaslui 1475”, „Prin cenuşa imperiului”, „Osânda”, „Pentru patrie”, „Vlad Ţepeş”, „Amurgul fântânilor”, „Sosesc păsările călătoare”, „Căsătorie cu repetiţie”, „Brâncuşi” (- „Cioplitorul de suflete”), „Tusea şi junghiul”, „Triunghiul morţii”, „Trahir”, „Drumul câinilor”, „Căutătorii de aur”, „Convoiul”, „Buzduganul cu trei peceţi”, „Cumpăna”, „Mere roşii”, „Misterul lui Herodot”, „Mastodontul”, „Viforniţa”, „Pădurea pierdută”, „Puterea şi adevărul”, „Aşteptarea”, „Baltagul”, „Prea mic pentru un război atât de mare”, „Merii sălbatici”, „Când primăvara e fierbinte”, „Crucea de piatră – ultimul bordel”, „Modigliani”, „Păcală se întoarce” etc.
În decembrie 1989 a participat la manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii, dar, mai apoi, a suferit persecuţii de tot felul. De exemplu, în timpul „Mineriadei” din 1990, cinci persoane deghizate în mineri l-au luat de acasă, l-au bătut şi l-au aruncat pe malul Dâmboviţei, unde a zăcut inconştient aproape 7 ore.
În 1994 a publicat volumul de versuri „Autografe”.
În 1995 a intrat în Partidul Pentru Patrie, alături de alţi camarazi din vremea închisorilor comuniste.
Este autorul piesei de teatru „Răzeşii lui Bogdan” şi a fost inclus în „Enciclopedia epigramiştilor români”.
În fiecare duminică, la TVR 2, realiza propria emisiune - „Ferma”.
În 2005 a refuzat premiul „Cel mai bun român”, supărat că printre nominalizaţi erau persoane sumbre din lumea politică şi false vedete ale emisiunilor TV.
A primit Premiul UCIN la aniversarea a 50 de ani de cinematografie, Diploma Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România - „pentru contribuţia la dezvoltarea artei şi culturii naţionale”, distincţia „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer.
A fost căsătorit şi a avut un fiu - artist plastic.
S-a stins în urma unei grele suferinţe (cancer pulmonar) şi este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Autor: Pe o aripă de cânt
Mihail Sadoveanu, scriitor, membru al Academiei Române, om politic, s-a născut în Paşcani, la 5 noiembrie 1880, şi s-a stins în Bucureşti, la 19 octombrie 1961.
A făcut studiile primare în orăşelul natal, avându-l ca dascăl pe Mihai Busuioc - „Domnu’ Trandafir”, apoi - gimnaziul la Fălticeni.
A urmat Liceul Naţional din Iaşi şi Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti (pe care a întrerupt-o, însă, în 1901).
A debutat în revista satirică „Dracu” - din Bucureşti, în 1897, cu schiţa „Domnişoara M din Fălticeni”, semnând: „Mihai din Paşcani”.
De altfel, în anii de liceu a colaborat cu „Pagini literare”, „Convorbiri literare”, „Sămănătorul” - publicând schiţe şi versuri.
Din 1898 a început activitatea la foaia „Viaţa nouă”, semnând atât cu numele real, cât şi cu pseudonimul „M. S. Cobuz”.
În 1901 s-a căsătorit cu Ecaterina Bâlu, stabilindu-se la Fălticeni şi începând să lucreze la primele nuvele, fiind decis să trăiască din activitatea de scriitor.
1904 este anul în care are loc debutul efectiv al lui Sadoveanu, cu volumele: „Şoimii”, „Povestiri”, „Dureri înăbuşite”, „Crâşma lui Moş Petcu”, astfel începând o bogată carieră literară, desfăşurată pe o perioadă de peste 50 de ani.
Între 1906 - 1916 a colaborat cu revista „Viaţa românească”.
A ocupat o serie de funcţii publice (de exemplu inspector al căminelor culturale), iar între 1910 - 1919 - a fost director al Teatrului Naţional din Iaşi.
În perioada 23 iunie - 31 august 1913, în calitate de sublocotenent al Regimentului 15 „Războieni”, a participat la campania din Bulgaria a celui de-al doilea război balcanic.
În Primul Război Mondial a fost încadrat în Armata Română, având gradul de locotenent în rezervă, fiind pus să conducă ziarul pentru soldaţi „România - organ al apărării naţionale”. Unele dintre articolele publicate în acest ziar, vor apărea apoi în volumele „File însângerate” (1917) - devenit „Frunze în furtună” şi „Strada Lăpuşneanu” (1932) - ulterior apărut cu titlul „Trenul fantomă”.
În 1919, până în luna decembrie, împreună cu George Topîrceanu, a scos revista „Însemnări literare”.
Între 1924 - 1938, a colaborat la revistele „Lumea” şi „Adevărul literar”, a condus ziarele „Adevărul” şi „Dimineaţa”.
În 1926 începe activitatea politică, fiind ales senator al Partidului Poporului şi devenind un apropiat al lui Constantin Argetoianu, urmându-l îndeaproape în funcţie de opţiunile politice ale acestuia.
Între 1931 - 1932, a fost Preşedinte al Senatului, după care a devenit membru al Uniunii Agrare şi un apropiat al lui Carol al II-lea.
În iunie 1939 a fost unul dintre senatorii numiţi de Carol în Parlament, iar din 1945 - a devenit, din nefericire, un colaborator apropiat al Partidului Comunist.
A fost ales deputat independent de Bucureşti, dar pe listele Blocului Partidelor Democratice, în urma alegerilor falsificate din noiembrie 1946, şi a fost numit Preşedinte al Adunării Deputaţilor.
Din 1948, până la deces, a fost un simplu membru al Marii Adunări Naţionale.
Între 1956 - 1961 a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
A primit Premiul de Stat şi Premiul „Lenin” pentru Pace, precum şi titlul de „Erou al Muncii Socialiste”.
În ciuda activităţii politice controversate, pentru care mulţi l-au criticat de-a lungul timpului, Sadoveanu rămâne unul dintre cei mai mari scriitori români.
Din vasta creaţie, amintim titluri precum: „Şoimii”, „Floare ofilită”, „Amintirile căprarului Gheorghiţă”, „Vremuri de bejenie”, „La noi în Viişoara”, „Însemnările lui Neculai Manea”, „Oameni şi locuri”, „O istorie de demult”, „Duduia Margareta”, „Cântecul amintirii”, „Apa morţilor”, „Bordeenii”, „Privelişti dobrogene”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Foi de toamnă”, „Printre gene”, „44 de zile în Bulgaria”, „Umbre”, „În amintirea lui Creangă”, „Cocostârcul albastru”, „Strada Lăpuşneanu”, „Neagra Şarului”, „Lacrimile ieromonahului Veniamin”, „Venea o moară pe Siret”, „Ţara de dincolo de negură”, „Dumbrava minunată”, „Demonul tinereţii”, „Hanu-Ancuţei”, „Împărăţia apelor”, „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă”, „Baltagul”, „Depărtări”, „Măria Sa, puiul pădurii”, „Nunta domniţei Ruxandra”, „Creanga de aur”, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, „Nopţile de Sânziene”, „Viaţa lui Ştefan cel Mare”, „Paştile blajinilor”, „Istorisiri de vânătoare”, „Ochi de urs”, „Valea Frumoasei”, „Fraţii Jderi”, „Divanul persian”, „Ostrovul lupilor”, „Anii de ucenicie”, „Nada Florilor”, „Nicoară Potcoavă”, „Aventuri în Lunca Dunării”, „Evocări” etc.
Autor: Pe o aripă de cânt
Gheorghe Tattarescu, pionier al neoclasicismului în pictura românească şi cel mai mare pictor religios din perioada sa, s-a născut în octombrie 1820 (se pare că pe data de 19), la Focşani, şi s-a stins la 24 octombrie 1894, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Şi-a pierdut ambii părinţi (din cauza unei epidemii) pe când avea numai 6 ani, rămânând în îngrijirea unchiului său, Nicolae Teodorescu (zugrav de biserici).
A început să picteze la vârsta de 9 ani, mergând să-l ajute pe unchi, şi a studiat pictura la Şcoala de zugravi înfiinţată de acesta la Buzău.
În 1844, cei doi au pictat Mănăstirea Răteşti.
Între 1845 - 1851, sprijinit de episcopul Buzăului, Gheorghe a plecat cu o bursă pentru a studia la Academia di San Luca din Roma.
În timpul Revoluţiei de la 1848, a realizat portretele revoluţionarilor Gheorghe Magheru şi Ştefan Golescu, care se aflau în exil), iar în 1851 îl va picta pe Nicolae Bălcescu - în trei exemplare aproape identice.
În afară de portrete, a mai pictat compoziţii alegorice, cum ar fi: „Deşteptarea României”, „11 februarie 1866 - România Modernă”, „Unirea Principatelor”, „Mircea cel Bătrân la 1386”, „Neagoe Basarab în faţa Mănăstirii Argeş”, „Lupta lui Preda Buzescu cu hanul tătar” etc, precum şi câteva nuduri.
În 1860 a început lucrul la un „Album naţional” al priveliştilor şi monumentelor din ţara noastră, o cunoscută lucrare în acest sens fiind „Peştera Dâmbovicioara”.
Pe lângă toate aceste realizări, cea mai mare importanţă au avut-o picturile făcute la 58 de biserici, între 1853 - 1892, caracteristica principală a activităţii sale fiind apropierea de arta religioasă, bazându-se pe influenţele academismului italian şi ale iconografiei tradiţionale bizantine.
Dintre acestea, amintim: Biserica Zlătari, Biserica Colţea, Biserica Sf. Spiridon Nou, Biserica Sf. Nicolae Şelari, Biserica Oţetari, Mănăstirea Radu Vodă, Biserica Olteni, Biserica Sf. Ilie, Capela Cimitirului Ghencea (toate din Bucureşti), Biserica Oteteleşanu din Măgurele, biserica nouă de la Mănăstirea Bistriţa, Catedrala Mitropolitană din Iaşi, Biserica Greacă din Brăila, biserica Mănăstirii Ciolanu (judeţul Buzău), Mănăstirea Ghighiu, Biserica Cetăţuia de lângă Râmnicu Vâlcea, biserica de la Târgşorul Nou, biserica de la Brânceni (Teleorman), paraclisul Mănăstirii Antim, paraclisul Sf. Ioan (din curtea Mănăstirii din Câmpulung), Mănăstirea Mărgineni, Biserica Grecească din Giurgiu, Biserica Băleni (Prahova), biserica din Clejani, Biserica Ionaşcu (Slatina), capela generalului Florescu - la Sinaia, Biserica Sfânta Vineri din Ploieşti, Biserica Sf. Ilie din Craiova şi multe altele.
În 1864, împreună cu Theodor Aman, a înfiinţat Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, unde a predat ca profesor şi a fost o vreme director.
Este autorul lucrării „Percepte şi studii folositoare asupra porţiunilor corpului uman şi desene după cei mai celebri pictori”, pe care a scris-o în 1865.
În casa din Bucureşti unde a locuit Gheorghe Tattarescu, în 1951 a fost înfiinţat un muzeu care-i poartă numele şi în care se află multe dintre operele sale - picturi, grafică, artă decorativă, precum şi documente sau piese de mobilier.
Acesta a fost deschis publicului doi ani mai târziu, după ce nepoata pictorului, Georgeta Werthaimer, a donat casa şi o parte a tablourilor.
Autor: Pe o aripă de cânt
Considerată a fi ocrotitoarea Moldovei, Sfânta Parascheva este cinstită în toată Biserica Ortodoxă şi, mai ales, în ţările din sudul Dunării.
Este prăznuită pe 14 octombrie, iar întru cinstirea ei au fost înălţate numeroase edificii bisericeşti.
Viaţa sa pământească - una destul de scurtă, a fost petrecută în rugăciune.
S-a născut în secolul al XI-lea, în satul Epivat din Tracia, fiind botezată şi crescută în credinţa creştină, iar chemarea Mântuitorului a auzit-o pe la vârsta de 10 ani.
Atunci, ieşind de la biserică, a întâlnit un om sărac, căruia i-a dăruit hainele sale şi de la care a luat hainele lui ponosite, îmbrăcându-se ea cu acestea.
Părinţii s-au supărat şi au certat-o, dar acest lucru nu a împiedicat-o de la a mai face astfel de fapte, fiind convinsă că aşa va putea spera la moştenirea vieţii veşnice.
Din dorinţa de a sluji lui Dumnezeu, fuge la Constantinopol, apoi merge pe jos spre Calcedon şi Haracleea Pontului.
A petrecut 5 ani într-o biserică, rugându-se neîncetat, plină de smerenie, cu inima şi cugetul curate.
A ajuns apoi la Ierusalim, dorind să calce pe urmele paşilor Mântuitorului. Prin pustiul Iordanului, întâlneşte nişte călugăriţe pustnice, cărora li se alătură, cu mare dragoste de cele sfinte.
Însă, într-o noapte, în vis i se arată un înger, care-i spune că trebuie să se întoarcă acasă, unde va trece la cele veşnice.
Ajunsă din nou la Constantinopol, se stabileşte în satul Calicraţia, slujind în Biserica „Sfinţii Apostoli”, şi după doi ani, trece la cele veşnice, trupul fiind îngropat aproape de mare.
După câţiva ani, alături este înmormântat un marinar care a dus o viaţă plină de răutăţi, trupul acestuia fiind adus de apele mării la mal.
În următoarea noapte, unuia dintre cei care săpaseră groapa, i se arată în vis Cuvioasa Parascheva poruncindu-i să ia de acolo trupul păcătosului.
Neîndeplinind aceasta, groparului i se arată Cuvioasa încă de două ori, mustrându-l. Până la urmă se apucă de săpat şi descoperă trupul Cuvioasei Parascheva plin de mireasmă şi nestricat.
Se sfătuieşte cu preotul şi decid să o aşeze în Biserica „Sfinţii Apostoli”, unde Cuvioasa va săvârşi nenumărate minuni.
După ce şi-a plătit datoria către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului şi către Imperiul Otoman, Domnitorul Moldovei - Vasile Lupu - va fi răsplătit cu nepreţuitul dar al sfintelor moaşte ale Cuvioasei Parascheva, acestea ajungând la Iaşi.
Racla a fost aşezată în Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” (ctitorie a lui Vasile Lupu), pe 13 iunie 1641, fiind mutate apoi în paraclisul mănăstirii, odată cu începerea lucrărilor de consolidare a aşezământului.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, racla este mutată la Bucureşti, pentru a fi ferită de ofensiva duşmanilor. O vreme a stat şi la Mănăstirea Ciorogârla.
După încheierea războiului, racla a fost aşezată în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, pe 26 noiembrie 1944.
A mai fost scoasă - în pelerinaj prin toată Moldova - în vremea secetei şi a foametei din perioada 1946 - 1947, de un sobor condus de Arhim. Teoctist Arăpaşu, viitorul Mitropolit al Moldovei şi Patriarh al României, rugăciunile fiind încununate de o ploaie binefăcătoare.
Veşmântul în care au fost aduse sfintele moaşte de către Vasile Lupu, poartă legământul domnitorului şi al Mitropolitului Varlaam, prin care urmaşilor li se cere să nu împrăştie rămăşiţele pământeşti ale Cuvioasei Parascheva.
Autor: Pe o aripă de cânt
Maria Loga, îndrăgită interpretă de muzică populară, s-a născut în Târgu Jiu, la 14 octombrie 1960.
A urmat Liceul Agroindustrial din Bârseşti, Şcoala Populară de Artă şi Secţia Institutori de muzică, din cadrul Universităţii „Constantin Brâncuşi” - Târgu Jiu.
A îndrăgit cântecul de mic copil, pe la vârsta de 5 ani cântându-le vecinilor care se întorceau de la muncă.
La sfatul interpretei Filofteia Lăcătuşu, la 16 ani, a urcat pe o scenă adevărată, parcurgând toate etapele Festivalului „Cântarea României” şi ocupând locul I la faza republicană, urmat apoi de numeroase alte premii:
- 1976 - Trofeul Festivalului - Concurs „Jiule, pe malul tău”;
- 1979 - locul I – Festivalul cântecului, jocului şi portului popular gorjenesc – Tismana;
- 1980 - Premiul Special al Juriului - Orşova (Mehedinţi);
- 1984 - Premiul de Popularitate - Festivalul „Maria Tănase” - Craiova;
- 1984 - locul III - Festivalul „Toamna culturală băcăuană” - Bacău;
- 1985 - locul I - Festivalul „Flori de cântec românesc” - Vulcan (Hunedoara);
- 1985 - locul III - Festivalul „Maria Lătăreţu” - Târgu Jiu;
- 1985 - locul III - „Toamna culturală buzoiană” - Buzău;
- 1986 - locul III - Festivalul „Maria Tănase” - Craiova;
- 1986 - locul I - Festivalul „Cântec nou în Mehedinţi” - Drobeta Turnu Severin;
- 1986 - locul III - Festivalul „Steaua Litoralului” - Constanţa;
- 1987 - locul III - Festivalul „Maria Lătăreţu” - Târgu Jiu;
- 1987 - Trofeul Festivalului „Steaua Litoralului” - Constanţa;
- 1992 - locul I - „Topul topurilor” - Radio Bucureşti.
La vârsta de 20 de ani a debutat la Televiziunea Naţională, în cadrul emisiunii „De strajă patriei”, iar din 1984 - era prezentă în emisiunea „Tezaur folcloric”.
În aceeaşi perioadă a făcut şi primele înregistrări la Radio România.
Până în 1983, a locuit în Drobeta Turnu Severin şi a fost solistă la Casa Armatei.
În 1995, în urma unui concurs, a devenit angajata Ansamblului Artistic Profesionist „Doina Gorjului”.
Repertoriul său cuprinde peste 150 de cântece, majoritatea editate, de-a lungul anilor, pe numeroase materiale discografice.
În prezent este profesor de Canto la Şcoala Populară de Artă din Târgu Jiu şi coordonează grupul „Măriile Gorjului”.
Autor: Pe o aripă de cânt
