Avram Iancu, avocat transilvănean şi revoluţionar paşoptist, conducător al Ţării Moţilor în 1849, s-a născut în 1824, în localitatea Vidra de Sus (care în prezent îi poartă numele), şi s-a stins la 10 septembrie 1872, la Baia de Criş (Hunedoara).
Provenea dintr-o familie de ţărani moţi înstăriţi. Tatăl său - Alisandru, a fost pădurar şi apoi jude domenial, mama se numea Maria şi împreună au avut doi băieţi.
Avram a urmat şcoala în satul natal, apoi la Poiana Vadului şi Câmpeni. Gimnaziul l-a făcut la Zlatna, urmând apoi Liceul Piarist şi Facultatea de Drept din Cluj.
A fost un elev eminent, simpatizat de colegi şi profesori, şi ale cărui materii preferate erau matematica şi istoria.
După finalizarea studiilor, a cerut să fie primit într-o slujbă de practicant fără salariu, dar a fost respins, întrucât provenea dintr-o familie de iobagi.
S-a înscris apoi cancelist la Tabla Regească (Curtea de Apel a Transilvaniei) de la Târgu Mureş.
În 1848 şi-a luat examenul de avocat, dar nu a mai apucat să profeseze.
În preajma izbucnirii Revoluţiei, făcea parte din elita intelectualităţii româneşti din Transilvania, care lupta pentru emanciparea socială şi naţională, exprimându-şi dezacordul faţă de politicile din acele timpuri, care-i nedreptăţeau pe români.
A militat pentru desfiinţarea iobăgiei din Transilvania şi pentru respectarea libertăţilor naţionale ale românilor, fiind cel mai iubit dintre conducătorii de aici ai Revoluţiei de la 1848, dovedindu-se un strălucit conducător militar şi un important om politic.
Astfel şi-a câştigat şi numele de „Craiul munţilor”.
După înfrângerea Revoluţiei, bolnav şi trist că nu şi-a văzut îndeplinită dorinţa de a-i scăpa pe ţărani de abuzurile habsburgilor, s-a retras în Munţii Apuseni, alături de moţii pe care-i iubea.
În 1850, şi-a scris testamentul: „Ultima mea voinţă”, în aceeaşi seară fiind arestat la Hălmagiu, închis la Alba Iulia, bătut şi umilit.
După eliberare, şi-a petrecut vremea rătăcind pe Valea Arieşului, prin munţi, după care s-a adăpostit în casa covrigarului Ioan Stupină, din Baia de Criş, serile cântând - acompaniat de fluier - celor care veneau să-l asculte.
Se spune că în ultimele două decenii ale vieţii, Avram Iancu ar fi suferit de o boală psihică. Însă, medicul specialist Ovidiu Vuia susţine că nu ar fi fost nebun, ci doar că suferea de „alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu depăşesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”.
A fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, cu privirea încremenită spre cer, pe prispa brutăriei lui Ioan Stupină.
Pentru a anunţa moartea sa, clopotele au tras în munţi timp de trei zile şi trei nopţi, iar comitetul de înmormântare l-a declarat „Erou al naţiunii”.
A fost înmormântat cu funeralii naţionale, la 13 septembrie, în Panteonul Moţilor de la Ţebea (judeţul Hunedoara), lângă „Gorunul lui Horea”, la slujbă participând 36 de preoţi, foştii comandanţi militari ai românilor, precum şi aproximativ 10.000 de moţi.
Ceremonialul a început la ora 14, în Baia de Criş, după care, convoiul de peste 2km, având în frunte un tânăr cu un drapel în culorile româneşti roşu - galben - albastru, drapate în negru, a pornit spre Ţebea, pe drum cântându-se „Marşul lui Iancu” şi „Deşteaptă-te, române!”.
Când sicriul a fost coborât în groapă, s-au tras salve de puşcă.
Necrologul din „Telegraful român” spunea:
„... viaţa lui în totalitatea ei va rămâne o oglindă sinceră a vieţii noastre naţionale”.
Autor: Pe o aripă de cânt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu