Liviu Rebreanu, unul dintre cei mai mari prozatori români, dramaturg, traducător, membru titular al Academiei Române, s-a născut la 27 noiembrie 1885, în localitatea Târlişua (pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, în prezent judeţul Bistriţa Năsăud), şi s-a stins la 1 septembrie 1944, în satul Valea Mare (judeţul Argeş).
A venit pe lume într-o familie cu 14 copii, tatăl fiind învăţător, în vreme ce mama făcuse parte dintr-o trupă de actori amatori.
Şi-a petrecut copilăria în satul Maieru, apoi în Prislop, pe unde l-a purtat meseria tatălui.
A învăţat la: liceul românesc din Năsăud, liceul german din Bistriţa, apoi la cel maghiar din Sopron (Ungaria).
S-a pregătit pentru o carieră militară, terminând Şcoala Militară din Sopron, Academia militară Ludoviceum din Budapesta (primind gradul de locotenent). A fost încadrat în Armata Austro-Ungară, dar, după numai doi ani, a demisionat în urma unui conflict cu autorităţile, motiv pentru care, ulterior, a fost arestat şi închis (pentru jumătate de an) la Văcăreşti şi Gyula.
În 1908 a debutat în revista „Luceafărul” din Sibiu, cu nuvela „Codrea”, urmată de: „Ofilire”, „Răfuiala” şi „Nevasta”.
În 1909 a participat la serbările Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), cunoscând numeroşi scriitori cu ajutorul cărora a trecut munţii, pentru a-şi continua activitatea publicistică la Bucureşti, colaborând de-a lungul anilor cu: „Viaţa românească”, „Flacăra”, „Convorbiri critice”, „Lumina”, „Revista idealistă”, „Rampa”, „Adevărul”.
A editat revista de teatru „Scena” (1910), a colaborat cu Cenaclul şi revista „Sburătorul”, a condus revistele: „Mişcarea literară” şi „România literară”.
Între 1911 - 1919, a fost secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova, unde a şi cunoscut-o pe viitoarea soţie, actriţa Fanny Rădulescu.
Între 1928 - 1930 şi 1940 - 1944, a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti.
A mai ocupat funcţiile de secretar, vicepreşedinte şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, preşedinte al Asociaţiei pentru educaţia poporului, vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii Române.
În 1942, i s-a acordat Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Cruce.
S-a stins în urma unei boli pulmonare, fiind înmormântat iniţial în Valea Mare, iar după câteva luni – reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
A debutat editorial în 1912, cu volumul de nuvele „Frământări”, urmat de: „Golanii” şi „Mărturisire” (1916), „Răfuiala” (1919).
A cunoscut celebritatea datorită romanului „Ion” (1920), pentru care a primit Premiul „Năsturel - Herescu” al Academiei Române.
În 1929 a fost distins cu Premiul Naţional pentru Proză.
De referinţă rămân şi următoarele sale creaţii: „Pădurea spânzuraţilor” (pentru care i s-a acordat Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români), „Adam şi Eva”, „Ciuleandra”, „Crăişorul”, „Răscoala”, „Jar”, „Gorila”, „Amândoi”.
A scris şi piese de teatru: „Cadrilul”, „Plicul”, „Apostolii”.
Alte opere: „Calvarul”, „Răscoala moţilor”, „Norocul”, „Cuibul viselor”, „Cântecul lebedei”, „Metropole. Berlin. Roma. Paris”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu