Mihail Kogălniceanu, om politic (preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe), istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, colaborator apropiat al domnitorului Al. I. Cuza, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române, s-a născut la 6 septembrie 1817, în Iaşi, şi a murit la 20 iunie / 1 iulie 1891, în Paris.
Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.
Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal şi unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, Kogălniceanu a fost ministrul de Externe în mandatul căruia România şi-a cucerit Independenţa de stat.
Mihail Kogălniceanu a fost fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă (care, rămasă orfană, a fost crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza).
Numele Kogălnicenilor, mari proprietari de pământ în judeţul Fălciu, se trage de la râul Cogâlnic, din judeţul basarabean Orhei.
Tânărul Mihail a primit o educaţie aleasă sub îndrumarea călugărului Gherman Vida de la Mănăstirea Trei Ierarhi, apoi la pensionul lui Victor Cuenin (Iaşi) şi la Institutul francez al lui Lincourt (Miroslava, lângă Iaşi), fiind coleg cu V. Alecsandri şi Al. I. Cuza.
Din vara lui 1834 a studiat la Colegiul Lunéville din Paris, apoi la Universitatea din Berlin, unde devine pasionat de istorie.
În 1838, la revenirea în Iaşi, domnitorul Sturdza l-a numit locotenent - aghiotant, apoi căpitan - aghiotant al domnitorului, iar până la izbucnirea Revoluţiei, a desfăşurat o bogată activitate cultural - ştiinţifică: a editat 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldovei, a fost patron de tipografie, istoric, traducător şi publicist, a practicat avocatura şi - pentru scurtă vreme - a predat istoria naţională la Academia Mihăileană din Iaşi.
În 1840, alături de alţi colegi, a pus bazele revistei „Dacia Literară”, chiar în articolul „Introducţiune” din primul număr, sintetizând idealurile scriitorilor paşoptişti.
În 1846, după ce s-au răcit relaţiile dintre el şi domnitor, a plecat într-o călătorie în Franţa şi Spania, iar la întoarcere, a ales să nu se implice direct în mişcările revoluţionare, ci, prudent, a trecut graniţa la Cernăuţi, unde a redactat documentul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” şi a colaborat la ziarul „Bucovina”.
S-a întors la Iaşi în 1849, iar noul domnitor Grigore Alexandru Ghica l-a numit în importante funcţii politico - administrative: director al Departamentului Lucrărilor Publice şi al Departamentului de Interne.
Între timp, şi relaţiile cu Ghica s-au stricat, astfel încât Kogălniceanu a devenit industriaş, având la Târgu Neamţ o fabrică de postav.
După Războiul Crimeii, a desfăşurat o importantă activitate unionistă.
În 1855 a înfiinţat ziarul „Steaua Dunării”, s-a numărat printre iniţiatorii Societăţii Unirea (1856), a fost membru activ al Comitetului Central al Unirii de la Iaşi (din 1857), a fost ales deputat de Dorohoi în Divanul ad-hoc al Moldovei, iar la 5 ianuarie 1859, în şedinţa Adunării Elective din Moldova, a pledat pentru alegerea ca domnitor a colonelului Cuza.
În primii ani ai domniei lui Cuza, a devenit foarte apropiat de acesta şi a fost numit membru al Comisiei Centrale de la Focşani, preşedinte al Consiliului de Miniştri de la Iaşi, devenind mâna dreaptă în adoptarea şi aplicarea reformelor ce au stat la baza constituirii statului român modern.
La 11 octombrie 1863, a fost numit prim-ministru al României, poziţie din care a contribuit la modernizarea statului după model occidental, adoptând ample reforme în acest sens: Legea secularizării averilor mănăstireşti, legile privind organizarea administraţiei, reorganizarea justiţiei, legea electorală şi legea rurală - una dintre cele mai importante decizii.
Treptat, însă, între Kogălniceanu şi Cuza au apărut disensiuni, ceea ce l-a determinat să renunţe la funcţie, la 26 ianuarie 1865.
Cu toate acestea, atunci când se lucra la formarea unei „monstruoase coaliţii” care să-l detroneze pe domnitor, fostul prim-ministru a refuzat să ia parte la acest complot. Este şi motivul pentru care, în primii ani ai domniei lui Carol I, Kogălniceanu a fost marginalizat din punct de vedere politic.
În cabinetul condus de Dimitrie Ghica, a deţinut portofoliul Internelor.
În contextul generat de noua criză orientală, când se întrevedea posibilitatea obţinerii independenţei României, prim-ministrul Ion C. Brătianu l-a numit pe Kogălniceanu ministru de Externe, în ciuda orgoliilor dintre ei, considerându-l cel mai iscusit diplomat român, care se bucura de un important prestigiu internaţional.
Cei doi mari oameni politici s-au înţeles perfect în timpul Războiului de Independenţă şi la Congresul de Pace de la Berlin.
În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul Kogălniceanu a rostit celebrul discurs prin care proclama independenţa României. La 10 mai, Independenţa a fost proclamată şi în Senat, declaraţia a fost promulgată de Carol I şi publicată în Monitorul Oficial.
După ce mandatul său la Externe a luat sfârşit, Kogălniceanu şi-a continuat activitatea diplomatică, fiind numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, iar pe plan intern s-a situat în coaliţia numită „Opoziţia unită” (care va acţiona pentru căderea guvernului I. C. Brătianu) şi a făcut parte din Partidul Liberal Democrat, creat de Dimitrie C. Brătianu, la disidenţă a PNL (aceasta se va termina după căderea guvernului).
În ultimii ani ai vieţii, Kogălniceanu a revenit în cadrul PNL, iar Academia Română i-a recunoscut meritele în ceea ce priveşte dezvoltarea culturii şi, între 1887 - 1890, l-a ales preşedinte al acestui for.
Kogălniceanu a murit la Paris, pe masa de operaţie, la vârsta de 74 de ani.
Autor: Pe o aripă de cânt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu