In Memoriam: Alexandru Odobescu

Scriitor, arheolog şi om politic, Alexandru Odobescu s-a născut la Bucureşti, la 23 iunie 1834, şi s-a stins la 10 noiembrie 1895.

A început educaţia în casa părinţilor, luând lecţii de la institutorul Bârzotescu, după care, în 1848, a devenit elev al Colegiului „Sfântul Sava”.

În acea perioadă a avut prima tentativă literară: „Mihai Viteazul, înfăţişare dramatică în trei părţi”.

Din 1850 a studiat Arheologia, literatura greacă şi latină la College de France din Paris (printre profesori având pe Jules Michelet şi Edgar Quinet) şi a aderat la Societatea Studenţilor Români.

S-a numărat printre întemeietorii societăţii „Junimea Românească”, din care făceau parte studenţii români din Franţa, şi, în cercul revoluţionarilor români exilaţi (Bălcescu, N. Golescu, C. A. Rosetti, Gheorghe Magheru etc), a susţinut conferinţa: „Viitorul artelor în România” (text ce va fi publicat postum, în 1907).

A făcut parte din comitetul de redacţie al revistei „Junimea Română”, unde a publicat şi articolul „Muncitorul român”, un text cu idei îndrăzneţe, progresiste şi democratice.

A tradus 13 poezii scrise de Horaţiu, primul cânt din „Iliada”, primul cânt din „Odiseea” şi primul cânt din „Georgicele” scrise de Virgiliu.

A scris poema „Oda României”, care va apărea în 1855 în revista „România literară” (atunci i s-a publicat şi „Întoarcerea în ţară pe Dunăre”).

În 1853 a susţinut bacalaureatul în Litere, după care s-a înscris la Facultatea de Litere de la Sorbona, fără însă a se mai prezenta la examenul de licenţă.

A revenit în ţară în 1855 şi a fost angajat ca funcţionar public - şef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de Apel Bucureşti şi funcţionar la Ministerul Cultelor.

În 1858 s-a căsătorit cu Alexandra (Saşa) Prijbeanu, fiica Ruxandrei Băleanu şi a contelui rus Pavel Kiseleff.

În 1861, la Bucureşti, a scos „Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte”.

În 1862, Al. I. Cuza l-a numit director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1863 – a preluat conducerea acestui Minister, apoi fiind şi ministru ad-interim la Ministerul Treburilor Străine.

În 1870 a fost ales membru al Societăţii Academice Române.

În 1872 a susţinut - la Ateneul Român - conferinţa „Artele din România în periodul preistoric”.

În 1873 a fost ales membru corespondent al Institutului Arheologic de la Roma.

În 1874 a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

A primit „Premiul Năsturel-Herescu” din partea Academiei Române, pentru volumul „Curs de arheologie. Istoria arheologiei. Studiul introductiv la această ştiinţă”.

În 1879 a fost ales secretar general al Academiei Române.

În 1880 s-a stabilit la Paris şi, pentru un an, a îndeplinit funcţia de secretar de legaţie.

În 1887 a publicat volumul „Zece basme mitologice”.

În 1889, Academia Română i-a acordat „Premiul Năsturel-Herescu” pentru cea mai bună carte românească din perioada 1885 - 1888: „Scrieri Literare şi Istorice”.

În 1891 a devenit directorul Şcolii Normale Superioare, calitate în care a publicat mai multe manuale şcolare, printre care şi unul de gramatică.

La 10 noiembrie 1895 s-a sinucis, în urma unor tragice evenimente de ordin familial şi public.

Alexandru Odobescu este considerat unul dintre întemeietorii Arheologiei în ţara noastră.

Este autorul unui tratat - „Istoria arheologiei” - 1877 şi a unei monografii - „Tezaurul de la Pietroasa”, publicată la Paris, în 1889.

A publicat studii de folclor despre cântecele Europei Răsăritene („Cântecele poporane ale Europei răsăritene...”, „Răsunete ale Pindului în Carpaţi” etc), studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea („Poeţii Văcăreşti”, „Mişcarea literară din Ţara Românească în sec. XVIII” etc), nuvele istorice („Mihnea Vodă cel Rău” - prima dată publicată în revista „Românul”, în 1857, „Doamna Chiajna” - publicată în „Revista Carpaţilor”, în 1860) şi volume de eseuri („Câteva ore la Snagov”, „Pseudokynegeticos”).

Autor: Pe o aripă de cânt