In Memoriam: Otilia Cazimir

Otilia Cazimir (pseudonim literar al Alexandrinei Gavrilescu), poetă, scriitoare, traducătoare şi publicistă română, s-a născut la Cotu Vameş (judeţul Neamţ), la 12 februarie 1894, în familia unor învăţători (fiind al cincilea copil), şi s-a stins la Iaşi, în data de 8 iunie 1967.

A fost supranumită „poeta sufletelor simple”, fiind o talentată autoare a versurilor pentru copii.

Pseudonimul i-a fost ales de Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, iar poeta spunea că deşi l-a purtat cu cinste, nu i-a plăcut niciodată.

De altfel, ea a mai folosit şi alte pseudonime: Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol, cu care a semnat în articolele publicate.

Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal, iar în 1898, familia s-a mutat la Iaşi, acolo unde Otilia a urmat şcoala, liceul, Facultatea de Litere şi Filosofie (fără a susţine examenul de licenţă) şi a trăit întreaga viaţă.

Ca poetă a debutat în 1912, în revista „Viaţa românească”, iar în proză şi-a făcut debutul în 1919, în publicaţia „Însemnări ieşene”.

Primul volum de versuri - „Lumini şi umbre” - a fost publicat în 1923, fiind urmat de „Fluturi de noapte” (carte premiată de Academia Română şi de comitetul „Femina Vie-Heureuse” de la Paris).

Principalele publicaţii cu care a colaborat pe parcursul vieţii au fost: „Însemnări ieşene”, „Adevărul literar şi artistic”, „Lumea - bazar săptămânal”, „Bilete de papagal”, „Iaşul nou”, „Iaşul literar”, „Gazeta literară”, „Cronica”.

Între 1937 - 1947 a ocupat funcţia de inspector al teatrelor din Moldova, iar din 1946 a început o colaborare permanentă cu Editura Cartea Rusă, pentru stilizarea traducerilor.

A făcut traduceri şi din literatura franceză.

În 1944, când războiul se apropia de Iaşi, Otilia a plecat la Jimbolia şi Timişoara, cu actorii Teatrului Naţional. La întoarcere, după câteva luni, a găsit un oraş distrus de război, în care domneau foametea şi sărăcia.

Pe 31 decembrie 1945, le scria unor prieteni:

„Sunt umilitor de nenorocită. Mâine e Anul nou şi noi nu avem nimic în casă“.

În 1946 rămânea fără slujbă și fără nici un mijloc de trai, motiv pentru care a apelat la Lucreţiu Pătrăşcanu. I s-a promis ajutor, dar nu l-a primit.
Lucra în permanenţă la traduceri, pentru a avea din ce trăi, astfel că, în perioada 1947 – 1954, a tradus aproximativ 50 de volume.

Pentru activitatea literară a primit mai multe premii şi distincţii pe lângă cele amintite mai sus: Premiul Naţional pentru Literatură, Premiul Societatea Scriitorilor Români, Ordinul Muncii etc.

Alte volume de poezii: „Cântec de comoară”, „Jucării”, „Poezii”, „Catinca şi Catiuşa, două fete din vecini”, „Stăpânul lumii”, „Alb şi negru”, „Baba Iarna intră-n sat”, „Versuri”, „Cele mai frumoase poezii”, „Ariciul împărat”.

Volume de proză: „Din întuneric. Fapte şi întâmplări adevărate. (Din carnetul unei doctorese)”, „Grădina cu amintiri. Şi alte schiţe”, „Licurici. Cronici fantastice şi umoristice”, „În târguşorul dintre vii”, „A murit Luchi...”, „Prietenii mei, scriitorii...”, „Albumul cu poze”, „Scrieri în proză”.

A tradus: M. Bulatov - „Gâște călătoare”, K.D. Ușinski - „Baba iarna face pozne”, A.I. Kuprin - „Sulamita”, M. Gorki - „Întreprinderile Artamonov”, Lev Kassil - „Sub semnul lui Marte”, S. Marșak - „Puișorii în cușcă”, M. Bubennov - „Mesteacăn alb”, M. Auezov - „Abai: roman-epopee”, K. A. Fedin - „O vară neobișnuită”, „Primele bucurii”, „Sanatoriul Arktur”, G. Nikolaeva - „Secerișul”, „Povestea Nastei Kovșova” şi altele.

Între Otilia Cazimir şi George Topârceanu s-a înfiripat o poveste de dragoste discretă, dar care a stârnit interesul cronicarilor şi al publicului, ca orice legătură între persoane publice. După moartea lui, Otilia a suferit foarte mult şi deseori mergea la mormântul din Cimitirul Eternitate.

Autor: Pe o aripă de cânt