Ion Luca Caragiale - nuvelist, pamfletar, poet, sufleur, revizor şcolar, copist, corector, registrator, director de teatru, comentator politic şi ziarist, cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori, s-a născut în ziua de 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale (astăzi îi poartă numele), lângă Ploieşti, şi a murit în locuinţa sa de la Berlin, la 9 iunie 1912, în urma unui atac de cord.
A fost fiul lui Luca şi al Ecaterinei Caragiale şi a mai avut o soră.
A fost un copil vesel, vioi, care le dădea mari bătăi de cap părinţilor, aceştia primind deseori reproşuri din partea vecinilor.
În 1859 şi 1860, a învăţat sub îndrumarea părintelui Marinache, la Biserica Sf. Gheorghe (Ploieşti), apoi, timp de 4 ani, a urmat clasele primare II - V la Şcoala Domnească, şi încă 3 ani, a studiat la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel”. Clasa a V-a liceală a terminat-o în 1868, la Bucureşti.
A început să scrie poezii şi, fascinat de performanţele unchiului - Iorgu Caragiale (actor şi şef de trupă), între 1868 – 1870- a urmat - în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din Capitală - Clasa de mimică şi declamaţie a altui unchi, Costache.
În 1870, familia s-a mutat la Bucureşti şi Ion a întrerupt studiile, având diverse ocupaţii: copist la tribunal, sufleur la Naţional (atunci l-a cunoscut pe Eminescu), a debutat în gazetărie la 21 de ani, în „Ghimpele” (unde va fi redactor până în 1875, scriind versuri şi proză) şi la „Telegraful” (rubrică de anecdote).
În perioada mai - iunie 1877, a editat - în format de buzunar - revista de umor „Claponul”.
Între 1877 – 1878, a luat parte la şedinţele cenaclului „Junimea”, în revista căruia („Convorbiri literare”) îşi va publica principalele piese de teatru.
S-a remarcat tot mai mult în domeniul dramaturgiei, prin comediile de moravuri.
În 1878 a editat „Calendarul Claponului”, apoi a fost redactor la „Timpul”, până în 1881 (coleg cu Eminescu şi Slavici), revizor şcolar şi funcţionar de stat.
În 1878 a apărut „O noapte furtunoasă”, în 1880 - „Conul Leonida faţă cu Reacţiunea”, în 1884 - „O scrisoare pierdută”, iar în 1885 - „D’ale carnavalului”.
În 1885 i s-a născut primul fiu - Mateiu (mama era Maria Constantinescu, funcţionară la Regie).
În 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly. Împreună vor avea două fetiţe, care au murit timpuriu (tuse convulsivă), şi un fiu - Luca Ion.
Între 1888 – 1889, a fost director general al teatrelor, iar în 1890 a apărut volumul „Teatru”.
A fost profesor de istorie la Liceul Particular „Sf. Gheorghe”, perioadă în care a publicat drama „Năpasta”.
În 1892 a început să conferenţieze, spre iritarea „Junimii” şi a lui Maiorescu.
În 1893 a încercat să se mute la Cluj, susţinând şi aici o conferinţă cu aluzii la Titu Maiorescu, iar spre sfârşitul anului a plecat pentru o scurtă vreme la Berlin (unde va reveni de mai multe ori).
A editat ziarul „Moftul român” şi revista „Vatra”.
În primăvara lui 1905, s-a stabilit definitiv la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepţiilor din plan social şi cultural, fiind afectat, deoarece academicienii refuzaseră de două ori să-i premieze opera, iar un ziarist susţinuse că „Năpasta” era un plagiat (Caragiale a câştigat procesul.).
În 1896 a conferenţiat la Buzău - „Prostie”, iar din 1898 a susţinut la Ateneu unele dintre „Momentele” sale.
Deşi va mai urmări o vreme mişcarea literară din ţară, se va distanţa mai apoi de cercurile politice şi culturale.
A continuat să scrie articole sociale sau politice.
În 1911 a participat la Serbările „Astra” de la Blaj.
În 1912, Societatea Scriitorilor Români a vrut să-l sărbătorească la împlinirea celor 60 de ani, iar Teatrul Naţional şi Principesa Maria au organizat un festival de comedie în cinstea sa, numai că Ion Luca Caragiale a refuzat elegant să fie prezent la aceste „festivisme”.
A respins apoi şi ideea unei subscripţii publice finalizată printr-o recompensă materială, deşi, din punct de vedere financiar, viitorul era incert.
În iunie, a murit la Berlin, corpul neînsufleţit fiind îmbălsămat şi expus în capela din Erster Schöneberg, unde a fost şi înmormântat.
În toamna aceluiaşi an, la iniţiativa ministrului de interne Take Ionescu şi a lui Alexandru Davilla, prietenul lui Caragiale, trupul a fost adus în ţară şi înhumat, cu onoruri militare, în ziua de 22 noiembrie, la Cimitirul Bellu.
La 28 octombrie 1948, post-mortem, Caragiale a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Pe parcursul vieţii a publicat cronici dramatice, traduceri, schiţe, în: „Convorbiri literare”, „Albina Carpaţilor”, „Literatura şi arta română”, „Epoca”, „Noua revistă română”, „Românul”, „Telegraful”, „Universul literar”, „Viaţa nouă” şi „Tribuna”.
În literatura noastră este considerat creatorul genului literar schiţă („Domnul Goe”, „Bubico”, „Vizită”, „Petiţiune”, „Tren de plăcere”, „Un pedagog de şcoală nouă”, „Căldură mare” etc).
De asemeni, este considerat întemeietorul teatrului comic şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional.
Mai puţin cunoscut este faptul că a fost proprietar de berării, cea mai cunoscută fiind Gambrinus, unde se adunau scriitori, politicieni, ziarişti şi artişti.
Autor: Pe o aripă de cânt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu