In Memoriam: Mihai Eminescu

Mihai (Eminovici) Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, în Botoşani (sau Ipoteşti) şi a murit la Bucureşti, în ziua de 15 iunie 1889.

Este considerat cel mai mare poet român, poetul naţional al României, supranumit „Luceafărul poeziei româneşti”.

A fost prozator, jurnalist şi membru al Academiei Române (ales post-mortem), cel mai important reprezentant al romantismului din literatura noastră.

Referitor la data naşterii sale, datele sunt contradictorii.

În registrele de la „Junimea”, apare ca fiind notată - chiar de către adolescentul Eminescu - ziua de 20 decembrie 1849, iar în Arhivele gimnaziului de la Cernăuţi: 14 decembrie 1849.

Data oficială - 15 ianuarie 1850 - apare în lucrarea lui Maiorescu - „Eminescu şi poeziile lui”, în urma cercetărilor efectuate de N. D. Giurescu, inclusiv asupra unui dosar cu note despre botezuri din arhiva Bisericii Domneşti din Botoşani, fiind confirmată şi de sora mai mare - Aglae Drogli.

Actul de botez din 21 ianuarie 1850 rămâne singurul document autentic şi a fost semnat de preotul bisericii Uspenia din Botoşani, de stolnicul Vasile Iuraşcu (bunicul matern, care i-a fost naş) şi de cei doi părinţi.

Mihai s-a născut într-o familie de ţărani din comuna Ipoteşti, fiind al şaptelea copil dintre cei unsprezece.

Tatăl - căminarul Gheorghe Eminovici, era descendent al unei familii de ardeleni strămutaţi în Moldova, iar mama - Raluca Iuraşcu, făcea parte dintr-o familie de moldoveni cu vechi atestări boiereşti.

Copilul şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti până în 1858, într-o totală libertate de mişcare şi în permanent contact cu natura şi oamenii locului.

Apoi, până în 1866, cu intermitenţe, a urmat şcoala primară greco-orientală din Cernăuţi, după care a frecventat gimnaziul la Cernăuţi şi Botoşani.

A fost copist pentru puţin timp, în administraţia Botoşaniului, mergând apoi la Cernăuţi pentru a da examenele restante. Aici a avut grijă de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul.

A fost angajat al tribunalului şi al primăriei din Botoşani şi a umblat cu trupa de teatru Tardini - Vlădicescu.

Debutul literar a avut loc în 1866, cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, apărută în broşura „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”.

Tot în 1866, pe 25 februarie, sub numele de Mihai Eminescu, i-a apărut poezia „De-aş avea”, în revista „Familia” din Pesta, condusă de Iosif Vulcan. Acesta a fost cel care i-a schimbat numele în „Eminescu”, adoptat apoi şi de către alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an a mai publicat 5 poezii.

În iunie 1866, s-a stabilit la Blaj, cu scopul de a reîncepe studiile.

În august a participat la adunarea anuală a Astrei, la Alba Iulia.

În toamnă a mers la Sibiu, iar de aici a trecut munţii, ajungând la Bucureşti.

În 1867 a făcut parte din trupa lui Iorgu Caragiale, ca sufleur şi copist, iar în 1868, a umblat prin Transilvania şi Banat - din primăvară până în toamnă - ca secretar, cu trupa lui Matei Pascaly, după care s-a angajat sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti.

În toamna lui 1869, tatăl l-a trimis să studieze la Universitatea din Viena, unde s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Drept, ca student extraordinar (pentru că nu a putut atesta susţinerea bacalaureatului).

A făcut parte din Societatea literar-socială „România” şi din Societatea literar-ştiinţifică „România jună”. A frecventat cursuri de drept, limbi romanice, economie politică, anatomie, fiziologie şi medicină legală.

A făcut cunoştinţă cu Ioan Slavici şi Veronica Micle.

Din 1870 a început să publice în „Convorbiri literare”.

A debutat ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la ridicarea mănăstirii, în ziua de 15 august 1871 - au avut loc la Putna o mare serbare şi un Congres studenţesc, Eminescu făcând parte dintre organizatori.

În toată această perioadă, se plângea permanent, mai ales familiei, de lipsa banilor.

A revenit în ţară în 1872, stabilindu-se la Iaşi, unde ia parte la şedinţele „Junimii”.

În toamnă a plecat la Berlin, pentru a-şi continua studiile (filosofie, filosofia ştiinţei, istorie antică, geografie, etnografie, istoria religiilor), cu o bursă de la „Junimea”, cu condiţia de a-şi lua doctoratul în filosofie. A urmat cursurile cu regularitate timp de două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

Reîntors la Iaşi în 1874, a fost numit director al Bibliotecii Centrale şi profesor de limba germană la Institutul Academic, iar în 1875 - revizor şcolar pentru Iaşi şi Vaslui.

În această perioadă s-a împrietenit cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie şi l-a ajutat să intre la „Junimea”.

În 1876 a fost numit redactor-administrator al „Curierului de Iaşi”.

În 1877 s-a stabilit la Bucureşti., unde a lucrat aproape şapte ani ca redactor şi redactor-şef la „Timpul”, alături de Slavici şi Caragiale, publicând peste 300 de articole. Această activitate, însă, i-a ruinat sănătatea.

În vara lui 1883 s-a îmbolnăvit foarte grav şi a fost internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la Viena. De altfel, din 1883 şi până în 1889, Eminescu a avut o activitate literară foarte redusă, din cauza suferinţelor frecvente.

În toamna lui 1883, a fost angajat ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, muncă pe care o va continua şi în 1886, după ce a petrecut o vreme la o cură de recuperare, în Rusia.

În 1888, la propunerea lui Iacob Negruzzi, susţinută de M. Kogălniceanu, Camera Deputaţilor a votat o pensie viageră de 250 de lei pentru Mihai Eminescu. Legea a trecut şi de Senat, dar a intrat în vigoare abia în aprilie 1889.

Medicii Zaharia Petrescu şi Alexandru Şuţu l-au examinat la 20 martie 1889 şi concluzia raportului medical a fost:

„Dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut.”

S-a stins la 15 iunie, în timp ce era internat la spitalul doctorului Şuţu.

În ziua de 17 iunie, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.

Opera sa, extrem de diversă, cuprinde: idile, satire, epistole, elegii, glose, poeme, doine, proză, articole pe teme politice sau sociologice, traduceri din germană, încercări dramatice.

Manuscrisele lui Eminescu - 46 de volume, aproape 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de către Titu Maiorescu, la 25 ianuarie 1902.

Autor: Pe o aripă de cânt