La mulţi ani, Nicu Alifantis!

Nicu Alifantis s-a născut la Brăila, la 31 mai 1954, din părinţi greco-macedonieni.

A făcut studii muzicale în particular şi primul instrument la care a învăţat să cânte a fost acordeonul. În timpul şcolii generale, cânta la serbări.

Primii bani i-a câştigat făcând figuraţie într-un film străin - „Tom Sawyer”, care se turna la Brăila, în 1967, şi, cu aceştia, le-a luat părinţilor cadouri, iar pentru sine - o geantă de voiaj.

A urmat Secţia Umană la liceu şi era o vedetă - cânta la ceaiuri, făcea serenade, frecventa un cerc de teatru la Casa de Cultură a Tineretului.

În 1972 a prins un contract cu Teatrul „Maria Filotti”, unde a colaborat cu artistul Mircea Florian, mai apoi primind oferta de a face muzică pentru piesa „Furtuna”.

A debutat la TVR, în 1973, la emisiunea „TeleTop”.

Pentru că părinţii îşi doreau să-l ştie om serios, a încercat să intre de două ori la Medicină şi o dată la Actorie, dar a fost respins.

A făcut armata - 1 an şi 4 luni - la Transmisiuni, la Buzău, doar pentru a scăpa de facultate.

Primul disc - „Cântec de noapte” - a apărut în 1976 şi cuprindea 4 piese.

A debutat la Cenaclul „Flacăra” (pe care-l consideră „o şcoală de viaţă extraordinară”), într-un spectacol la Teatrul „Ion Creangă”, în 1974, fiind susţinut de Tudor Gheorghe, Adrian Păunescu şi alţii, deşi unii artişti deja prezenţi susţineau că Alifantis nu ar cânta folk. Ulterior, între artist şi contestatarii săi s-au legat prietenii. Aşa a devenit, cum singur mărturiseşte: „vedetă peste noapte”, avea audienţă şi câştiga foarte bine.

La sugestia actorului Dinu Manolache, Alifantis a compus prima operă folk (pe versurile lui Ion Barbu) - „După melci”. LP-ul cu acest titlu cuprinde 9 piese.

Din toamna lui 1976 şi până la cutremurul din 1977, a cântat seară de seară la Tic-Tac - „o crâşmă la bulevard”, cu „o atmosferă aparte”, unde „veneau foarte mulţi artişti, poeţi, scriitori, care discutau, glumeau, se înţepau între ei”.

În 1980 a colaborat cu „Electrecord”, Florian Pittiş şi grupul „Song” al lui Ioan Luchian Mihalea, la editarea unui single cu tentă patriotică.

În 1984 a apărut albumul „Nicu Alifantis”, care cuprindea şi celebrele cântece: ”Umbra”, „Cântec de toamnă” (ulterior „Emoţie de toamnă”).

În acelaşi an compunea integral coloana sonoră pentru piesa de teatru „Mitică Popescu”.

În 1986 a reuşit să plece în Italia, cu scopul de a rămâne acolo, dar, aflând că trebuie să renunţe la muzică, a preferat să se întoarcă în ţară.

Un alt album de succes a fost „Piaţa Romană nr. 9”.

În 1990 a lansat „Risipitorul de iubire”, deşi acesta a trecut aproape neobservat, şi a înfiinţat propria casă de producţie – „Toji Productions”. Aici a editat, în 1992, single-ul „Decembre” (cu piesele „Rar” şi „Decembre”), care a fost foarte bine primit de public, într-o perioadă în care folk-ul părea a nu mai fi la mare căutare.

În 1993 a scos „Ia Toji Baladist”, cu 12 piese, toate conţinând în titlu cuvântul „Balada”. Acest material a fost reeditat în 1998, fiind adăugate 5 piese bonus.

În 1995 a fondat grupul „Alifantis & ZAN”, ca trupă de studio pentru albumul „Voiaj”. În aceeaşi formulă a înregistrat în anul următor şi albumul „Nichita”, integral pe versurile poetului Nichita Stănescu.

În 1997 a scos volumul de poezii „Scrisori nedesfăcute”

În 1999 a apărut „Nicu Alifantis 25” - un material „Best of”, care a marcat cei 25 de ani de carieră artistică.

În 2002 a lansat „Neuitatele femei”, cu 11 piese din perioada adolescenţei şi amintiri din copilărie.

În 2004 a apărut „Şah-Mat”, iar cu prilejul împlinirii a 50 de ani de viaţă, Alifantis a susţinut un concert (cu cor şi grup cameral) pe scena Teatrului Naţional din Capitală, a cărui înregistrare live va apărea în 2006 - „Simphonicu” sub forma unui dublu album (2 CD-uri, fiecare având câte 16 cântece, multe în varianta voce + chitară).

De-a lungul carierei sale, Nicu Alifantis a susţinut peste 5000 de concerte, dintre care, memorabil rămâne „Tandreţuri pentru femei cu cei 4 corifei” (alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Alexandru Andrieş), de la Circul „Globus”, din 31 martie 2003. Acest spectacol apare pe un DVD editat de TVR Media.

În 2010 a lansat „Cântece de şemineu”, cu 18 cântece, printr-un concert susţinut la Cinema „Patria”.

În iunie 2010 a cântat în deschiderea concertului pe care Bob Dylan l-a susţinut la Bucureşti.

În 2013 a susţinut trei concerte la Teatrul „Excelsior” pentru a sărbători 80 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu (în martie) şi a lansat albumul „Mozaic” (în mai).

În 2015 a lansat - printr-un concert în Parcul „Cuza” din Capitală, albumul pentru copii mai mari sau mai mici - „Şotron” (17 piese), care este însoţit de o carte de colorat.

În următorul an a apărut compilaţia „Madame Mon Amour”, cuprinzând cele mai cunoscute 15 cântece din repertoriul său.

În 2018 a lansat o nouă carte - „Poeme la întâmplare”, albumul „Ţara de unde vin” (reia 13 piese - reorchestrate - dedicate României) şi o colecţie de muzică de teatru - „Memorabilia”.

De altfel, Alifantis a compus coloana sonoră pentru peste 110 de piese de teatru şi chiar a jucat mici roluri de muzicieni. Şi-a pus semnătura şi pe coloana sonoră a 17 filme, a cântat tema filmului „Ringul” şi a jucat în „Bietul Ioanide”

S-a căsătorit la 24 de ani, dar, din cauza vieţii agitate de artist, a divorţat după numai un an. S-a recăsătorit în 1997. Are două fete.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Întâlnirile mele au fost benefice...”

„Orice întâlnire trebuie să lase o urmă asupra ta.

 Altfel, înseamnă că ea a fost inutilă.

Categoric că întâlnirile mele au fost benefice în sensul în care de la fiecare am avut ceva de înțeles sau de învăţat.”

 

„Am învăţat foarte multă meserie de la Carmen Stănescu şi de la Radu Beligan, am învăţat ce înseamnă personalitate puternică, rigoare artistică, disciplină în profesie, respect pentru profesie.

Carmen Stănescu e una din marile doamne ale culturii româneşti.”

Medeea Marinescu 

„Îmi place să cred în poveşti, în prietenie...”

 „Oamenii sunt imperfecți, sunt supuși greșelilor, cu atât mai mult femeile.

Iar uneori asta le sporește farmecul.”

 

„Îmi place să mă joc, să cred în povești, în prietenie, și, mai ales, mă încăpățânez să cred că în ciuda agitației și a freneziei agresive a lumii de azi, există un sens al binelui ce trebuie căutat.”

Medeea Marinescu 

„Cel mai mare pericol este să ne irosim...”

„Eu cred, într-adevăr, că undeva, când m-am născut, nişte stele s-au aliniat într-un anume fel, dar cred cu tărie şi că lucrurile au depins şi de mine. Pe principiul: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă.”

 

„Am din ce în ce mai des sentimentul unei necesităţi acute de a căuta liniştea naturii, de a evada în zone mai puţin aglomerate decât oraşul.”

 

„Cel mai mare pericol care ne paşte, ca oameni, este să ne pierdem, să ne irosim în lucruri mărunte. Să ne pierdem timpul, când el trece, şi aşa, îngrozitor de repede.”

 

„Şi eu am avut perioadele mele de neîmplinire şi de profundă nefericire, dar eu, prin natura mea, sunt un om optimist, care priveşte în viitor şi mai puţin în trecut, şi-atunci, în momentele acelea, mi-am dat singură şanse.”

 

„Nu mă las niciodată copleşită de o stare, fie ea de fericire sau de nefericire. Mă aflu mereu în căutare. Nu cred că mă pot linişti. Cel puţin, nu încă. Mă gândesc în permanenţă la cum o să fie mâine şi la cum va fi mâinele meu.”

 

„Crăciunul e o perioadă curată, în care simţi că trebuie să te aşezi şi să te aduni la matcă, de oriunde ai fi sau pe oriunde ţi-ar rătăci mintea. Crăciunul e momentul în care te aşezi în tine, dar în care nici nu trebuie să fii singur. E aşa de frumos, când te vezi înconjurat de oamenii dragi, de oamenii sinceri, care-ţi sunt aproape, dincolo de conjunctură şi de profesie!”

Medeea Marinescu 

„... Sunt mândră fiindcă...”

 

„... Sunt mândră fiindcă vin din aceeaşi ţară cu Brâncuşi, Enescu şi Ionescu, pentru că sunt contemporană cu Angela Gheorghiu, Alina Cojocaru, Cristian Mungiu şi exemple ar mai fi...”

Medeea Marinescu

La mulţi ani, Medeea Marinescu!

Îndrăgita actriţă Medeea Marinescu s-a născut la 27 mai 1974, în Bucureşti, într-o familie de cineaşti, şi mai are două surori.

Copilăria şi-a petrecut-o pe platourile de la Buftea, între aparate de filmat, decoruri şi reflectoare.

A studiat pianul la Liceul de Muzică „George Enescu”.

 

A absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, în 1996, la clasa profesorului Florin Zamfirescu.

A debutat în film la numai 3 ani, în „Iarna bobocilor”, la 5 ani a jucat în „Probă de microfon”, iar la 6 – în producţia „Maria Mirabela”.

Au urmat apoi: „Saltimbancii”, „Întoarcerea din iad”, „Singur de cart”, „Promisiuni”, „Zâmbet de soare”, „O zi prin Bucureşti”, „Vacanţa cea mare”, „Km 36”, „Domnişoara Christina” (moment în care a decis să devină actriţă, deşi se pregătea intens pentru admitere la Conservator), „Crăciun însângerat”, „O mamă cum nu-i alta”, „Fii cu ochii pe fericire”, „Recordul”, „Patul lui Procust” şi altele.

2005 este anul în care a apărut în filmul „Je vous trouve tres beau”, cucerindu-i pe francezi cu talentul şi farmecul ei.

În 2008 a jucat în „Weekend cu mama”, iar în 2009 a fost repartizată în „Donnant, Donnant”.

Dintre piesele de teatru celebre în care a jucat, amintim: „Bădăranii”, „Eleni”, „Nunta lui Krecinski”, „Leul în iarnă”, „Trei surori”, „Purificare”, „Livada de vişini”, „La drumul mare”, „Improvizaţia de la Paris”, „Memoria apei”, „Hoţi”, „Casa de pe graniţă”, „Mincinosul”, „Tigrul”, „Anna Karenina”, „La Ţigănci”, „Un tramvai numit dorinţă”, „Aşteptându-l pe Godot”, „O noapte furtunoasă”, „Burghezul gentilom”, „Hoţii de frumuseţe”, „Egoistul”, „Străini în noapte”, „Dineu cu proşti”, „Fă-mi loc”, „All Inclusive”, „Pe o pânză de păianjen” etc.

A fost prezentă şi în piese de teatru radiofonic: „Adunarea femeilor”, „Dumnezeu de a doua zi”, „Care pe care”, „Minciuna cu picioare lungi” etc.

A prezentat câteva emisiuni TV de divertisment.

Pe parcurul carierei, a primit mai multe premii, dintre care amintim:

- 1980 - Premiul de interpretare - Festivalul de Film pentru Tineret Piatra Neamţ (pentru rolul „Mirabela”);

- 1986 - Premiul de interpretare ACIN (pentru rolul din „Promisiuni”);

- Premiul de debut în muzica de film („Promisiuni”);

- 1987 - Premiul de interpretare, secţiunea Pian - Festivalul de muzică „Lira de Aur” etc;

- 2004 - Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, Categoria D - „Arta Spectacolului” - „în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului”;

- 2016 - din partea Preşedintelui Franţei, i-a fost conferit „Ordinul Naţional al Meritului” în grad de Cavaler, pentru activitatea desfăşurată în calitate de Ambasador al Conferinţei „Paris Climat 2015” în România.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Ştefan Bănică

Ştefan Bănică s-a născut la Călăraşi, la 11 noiembrie 1933 (ca fiu al lăutarului Drăgan Constandache Bănică) şi s-a stins la Bucureşti, în ziua de 27 mai 1995.

A fost actor de teatru şi film, dar s-a remarcat şi ca interpret, datorită vocii deosebite şi a stilului inconfundabil.

În copilărie a cântat în cadrul corului de copii de la Radio şi a jucat în piese de teatru pentru şcolari.

A absolvit cursurile Institutului de Teatru din Bucureşti, la clasa profesorului Alexandru Finţi. În studenţie a făcut figuraţie la teatrele din Capitală.

A jucat la: Teatrul CFR - Giuleşti („Băiat bun, dar cu lipsuri”, „Escu” şi „Titanic Vals”), Teatrul Regional Bucureşti („Mitică Popescu”), Teatrul „Bulandra” („D-ale carnavalului”, „O scrisoare pierdută”, „Arsenic şi dantela veche”, „Nota zero la purtare”).

Alături de Stela Popescu, a jucat în numeroase spectacole de revistă, în duet.

A colaborat şi cu Teatrul Naţional Radiofonic, la numeroase piese, cum ar fi: „Anecdotă provincială”, „Bărbierul din Sevilla”, „Mincinosul”, „Poveste de carnaval”, „Visul unei nopţi de iarnă” etc.

Principalele filme în care a fost distribuit: „Dincolo de barieră”, „Nea Mărin miliardar”, „Golgota”, „Tunelul”, „Împuşcături pe portativ”, „Păcală”, „Singur printre prieteni”, „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Cântecele mării”, „Cel mai iubit dintre pământeni” şi multe altele.

În 2016, a primit - postum - o stea pe Aleea Celebrităţilor (Bucureşti) şi Placheta Oraşului Bucureşti, în semn de recunoaştere şi preţuire pentru întreaga activitate din domeniul teatrului şi filmului.

În semn de omagiu, în Călăraşi i s-a ridicat un bust, pe peretele casei în care s-a născut - a fost amplasată o placă comemorativă, o stradă îi poartă numele şi - anual - se desfăşoară un Festival al Teatrelor de Amatori „Ştefan Bănică”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Jean Constantin

Actorul Jean Constantin (nume real: Constantin Cornel Jean) s-a născut la 21 august 1927, la Techirghiol, într-o familie multietnică (mama era grecoaică), şi a părăsit această lume în ziua de 26 mai 2010, la Constanţa.

De mic copil îi plăcea să recite poezii, încurajat fiind şi de către părinţi.

A lucrat ca normator într-o fabrică din Constanţa şi aici a pus bazele unei brigăzi artistice.

Debutul ca artist a avut loc la Casa de Cultură din oraş, iar la sfârşitul lui 1957 a fost primit la secţia de Estradă a Teatrului de Stat „Fantasio”, al cărui angajat a rămas până la pensionare.

De la începutul anilor ’60, a început să joace în filme, fiind distribuit în zeci de roluri care i-au adus succesul: seria „B.D.”, serialul de televiziune „Toate pânzele sus”, „Procesul alb”, „Haiducii”, „Maiorul şi moartea”, „Răzbunarea haiducilor”, „Prea mic pentru un război atât de mare”, „Zestrea domniţei Ralu”, „Săptămâna nebunilor”, „Explozia”, „Ultimul cartuş”, „Fraţii Jderi”, „Nemuritorii”, „Zile fierbinţi”, „Gloria nu cântă”, „Cuibul salamandrelor”, „Împuşcături sub clar de lună”, „Eu, tu şi... Ovidiu”, „Revanşa”, „Melodii, melodii”, „Expresul de Buftea”, „Nea Mărin miliardar”, „Capcana mercenarilor”, „Iancu Jianu, haiducul”, „Duelul”, „Secretul lui Bachus”, „Coana Chiriţa”, „Chiriţa la Iaşi”, „Secretul lui Nemesis”, „Miss Litoral”, „Atac în bibliotecă”, „A doua cădere a Constatinopolului”, „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, „Păcală se întoarce”, „Supravieţuitorul”, „Poker” şi altele.

În 2003 a primit Premiul special pentru teatru de revistă, din partea UNITER, iar Consiliul Director al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film i-a acordat o medalie jubiliară „Magna Cum Laudae”.

În 2004 a primit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer - Categoria D - „Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului”.

În 2006 a primit „Diploma de Excelenţă” pentru rolul din filmul „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”.

În 2007 a devenit Cavaler de Malta al Ordinului „Sf. Ioan de Ierusalim”, în cadrul unei ceremonii desfăşurată la Suceava.

În 2008, la Gala Premiilor Gopo, a primit Premiul pentru întreaga activitate.

Înainte de a muri, a primit şi titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Constanţa”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Dumitru Lupu

Dumitru Lupu, unul dintre cei mai cunoscuţi compozitori români, autor al numeroase şlagăre de muzică uşoară, s-a născut la Giurgiu, la 25 mai 1962, şi s-a stins la 22 iulie 2017, la Constanţa.

A absolvit Liceul de Muzică din Piteşti şi Conservatorul de Muzică din Bucureşti - secţia Canto - Operă.

A fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film, profesor univ. dr. la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, dirijor al orchestrelor teatrelor „Al. Davila” Piteşti (1982 – 1990) şi „Fantasio” Constanţa (1990 - 2004), iniţiator al Festivalului „Mamaia copiilor”.

A fost căsătorit cu interpreta Ileana Şipoteanu şi împreună au avut o fiică - Dumitrana.

Este autor al unui număr de peste 500 de lucrări muzicale înregistrate la UCMR - ADA, a scris lucrări pentru copii, muzică pentru spectacole radiofonice, a semnat direcţia muzicală pentru serialul „Antologia umorului românesc” produs de TVR.

Şlagărele sale au fost interpretate de mari nume ale muzicii uşoare româneşti şi au apărut pe numeroase materiale discografice.

Este autorul unor cărţi: „Actorul şi muzica”, „Melodii pentru copii”, „Aspecte ale educării muzicalităţii”, „Muzica în domeniul culturii scenice”, „Pădurea albastră”, „Albumul meu cu melodii”.

Autor: Pe o aripă de cânt

„... să spui o poveste, s-o crezi şi s-o trăieşti...”

„Ioana Radu m-a determinat să iubesc romanţa.

Aveam şi vocea potrivită pentru aşa ceva.

Şi voce şi disponibilitate sufletească, fiindcă romanţa e mai mult decât un mod de a cânta.

Înseamnă să spui o poveste, s-o crezi şi s-o trăieşti.”

Ion Ghiţulescu

La mulţi ani, Ion Ghiţulescu!

Celebrul interpret de muzică populară - Ion Ghiţulescu - s-a născut la 25 mai 1949, în satul Homeşti (judeţul Buzău).

Pe când avea 10 ani, a câştigat o competiţie de interpretare regională, deşi pe atunci îşi dorea să ajungă preot sau ofiţer, iar tatăl îl vedea tractorist.

 

În 1964, a câştigat concursul „Debuturi piteştene”, pe când lucra pe şantierul de la platforma petrochimică, pentru a avea cu ce se întreţine.

A urmat Şcoala Populară de Artă.

Debutul pe scena mare s-a produs în 1969.

Apoi a luat Premiul I pe ţară - secţiunea „Romanţe”, la „Cântarea României”.

Între 1971 - 1975, a fost interpret la „Doruleţul” (Buzău), iar între 1975 - 1979 - la „Doina Vrancei” (Focşani).

Din 1979, a devenit solist al unuia dintre cele mai apreciate ansambluri din ţară - „Doina Gorjului” (Târgu Jiu), alături de care a întreprins numeroase turnee în ţară şi în străinătate (Spania, Portugalia, Franţa, Bulgaria, Israel, Turcia, Iugoslavia, Ucraina, Republica Moldova), şi, ulterior, director artistic.

Repertoriul său cuprinde peste 200 de cântece vechi şi romanţe, multe adunate pe diferite materiale discografice.

Printre cei care i-au influenţat viaţa artistică, Ion Ghiţulescu aminteşte pe: „... Gică Petrescu, Ioana Radu, prof. Ştefan Lăzărescu, Doina Badea, cea care m-a dus la Bucureşti să fac primele înregistrări. Altora, cum ar fi Ileana Constantinescu sau Maria Văduva, le-aş mulţumi pentru prietenie.”

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Benone Sinulescu!

Benone Sinulescu, unul dintre cei mai iubiţi artişti români, s-a născut la 24 mai 1937, în comuna Siriu (judeţul Buzău).

De mic copil a îndrăgit muzica populară. Pe atunci urca într-un copac şi cânta, crezând că-l vede toată lumea. Mai apoi a cântat în corul bisericii.

Se pare că talentul l-a moştenit de la tatăl său, care avea un glas foarte frumos.

A făcut şcoala elementară în satul natal, apoi a învăţat la Pleşcoi, devenind solistul şcolii de acolo şi dirijorul corului. Aşa se face că la 12-13 ani, avea deja un repertoriu destul de vast, care cuprindea cântece ale Ioanei Radu, Mariei Lătăreţu, Mariei Tănase sau ale lui Ion Luican.

De la Pleşcoi a mers la Buzău, pentru a urma cursurile Şcolii Medii Tehnice, perioadă în care a început să cânte la staţia de amplificare a oraşului.

Apoi a plecat la Bucureşti şi a dat examen la Şcoala Specială de Muzică, dar, din cauza unei încurcături, nu a fost admis de prima dată.

Primele înregistrări radio le-a făcut la numai 18 ani, cu melodiile: „Străina mamei, străină”, „La Lenuţa sub cerdac” şi „În munţii Buzăului”.

Au urmat concerte în întreaga ţară, pe stadioane sau în săli arhipline, cel mai mare succes avându-l alături de Ansamblul „Ciocârlia”, cu care a concertat şi peste hotare.

A fost angajat cu jumătate de normă în Orchestra „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii de Stat „George Enescu”, perioadă în care a prins viaţă şi ideea duetului cu Irina Loghin.

Un mare succes a avut în Coreea comunistă, când a fost invitat să cânte la aniversarea a 80 de ani ai preşedintelui Kim Ir Sen şi să apară în patru emisiuni tv.

Şi în ţară era invitat deseori să cânte la diferite recepţii, unde trebuia să se prezinte întotdeauna cu un repertoriu amplu, cuprinzând atât melodii vechi, cât şi mai noi.

În 1999 a făcut o uşoară schimbare de stil, cântând alături de grupul etno-dance Ro-Mania. În aceeaşi direcţie a colaborat şi cu alte trupe, cum ar fi K1, Etno, Ho-ra, Double D etc.

În 2002 a primit „Discul de Aur” pentru vânzările excepţionale ale albumului etno-dance „Roata vieţii”, iar în cadrul Galelor RBA - „Premiul pentru întreaga activitate”.

În 2003 a lansat un al doilea album etno-dance - „Bennymania”.

Alte premii şi distincţii obţinute de-a lungul anilor:

- 1962 - Laureat al Festivalului Mondial al Tinerilor şi Studenţilor - Helsinki;
- 1963 – „Medalia Muncii”;
- 1966 – „Ordinul Muncii”;
- 1968 – Ordinul „Meritul Cultural”;
- 1969 – Primul Disc de Aur în România, acordat de către „Electrecord”;
- 1998 – Premiul criticii muzicale acordat de UCMR;
- 1999 – Titlul de „Academician în folclor” acordat de Academia de Folclor „Astra” - Sibiu;
- 2000 – Diploma de Onoare „Mihai Eminescu”;
– „Diploma de Onoare” din partea Societăţii Române de Televiziune, pentru 45 de ani de carieră muzicală;
– „Premiul pentru întreaga activitate” – acordat de Etno TV;
- 2002 – „Diploma de Excelenţă” – din partea Ministerului Culturii;

- Crucea Naţională „Serviciul Credincios” clasa a III-a – din partea Preşedinţiei României;

-  Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer, Categoria D – „Arta Spectacolului” – „în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului”.

Cele mai importante albume de muzică populare pe care le-a lansat pe parcursul carierei, au fost: „Benone Sinulescu”, „Pe drumul căruţelor”, „Rămâi, mândruţo, cu bine”, „Când eram în satul meu”, „La căsuţa cu pridvor”, „Romanţe şi cântece de petrecere”, „Cântece populare şi de voie bună”, „Domnul nostru-i Dumnezeu”, „Văzui tinereţea mea”, „Tinereţe trecătoare”, „Se duc anii mei”, „Fiul risipitor”, „Hai, nu mă lăsa, tinereţea mea” şi multe altele.

Autor: Pe o aripă de cânt

„Un cântec sfâşietor, ca un ţipăt de pasăre...”

„Un mare talent!

Cântă limpede şi cu deplină înţelegere, parcă e însuşi glasul vremii, aşa proaspăt, din codri (...).

Cântecul ei, „Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere”, apare ca un fragment de baladă şi vine de foarte departe. Un cântec popular trist, simplu şi sfâşietor, ca un ţipăt de pasăre călătoare...”

Mihail Sadoveanu - despre Ileana Constantinescu

In Memoriam: Ileana Constantinescu

Ileana Constantinescu, îndrăgită interpretă de muzică populară, s-a născut la 30 mai 1929, în satul Comani (Drăgăneşti - Olt), şi s-a stins la 24 mai 2018.

Cânta mereu în copilărie, dar a fost remarcată de folcloristul Constantin Prichici, în 1951, când o echipă a Institutului de Folclor căuta tinere talente în mediul rural, pentru concursurile acelui an.

Ileana Constantinescu a câştigat atunci Premiul I pe regiunea Teleormanului şi Premiul al II-lea pe ţară.

În 1952 a făcut primele 5 înregistrări la Radio, acompaniată de orchestra condusă de Ionel Banu, iar ziua de 3 august marchează debutul radiofonic al artistei, cântecele sale fiind difuzate pentru prima dată. În numai jumătate de an, a fost trecută de la amatori la profesionişti.

În perioada 1951 - 1956, la Institutul de Folclor a înregistrat peste 200 de melodii culese de la bătrânii satelor.

A urmat cursurile Liceului de Muzică din Capitală (Canto popular) şi, deşi anii de şcoală au fost destul de grei, nu s-a dat bătută. A avut-o pe Maria Tănase drept profesoară.

A luat parte la numeroase turnee prin ţară, alături de „Taraful Gorjului” - Târgu Jiu (ulterior „Doina Gorjului”), „Doina Argeşului” - Piteşti, „Doina Olteniei” - Craiova, „Doina Ilfovului” - Bucureşti, „Brâuleţul” - Constanţa, „Rapsodia Română” - Bucureşti, „Flacăra Prahovei” - Piteşti.

În anul 2002, a primit Medalia Naţională „Serviciul Credincios” clasa a III-a, iar în 2004 - Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.

Din 2002, Casa de Cultură din Drăgăneşti - Olt îi poartă numele.

A fost bună prietenă cu scriitorul Mihail Sadoveanu.

O prietenie deosebită a legat-o de Ion Dolănescu, alături de care a mers în multe turnee şi căruia i-a purtat o mare recunoştinţă. La rândul său, Dolănescu o numea „Doamna cântecelor munteneşti”. Mai apoi au devenit vecini, iar atunci când Ileana Constantinescu a început să sufere de miopie şi s-a confruntat cu o desprindere de retină la un ochi, artistul a condus-o de mână în permanenţă, fiindu-i mereu aproape.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Cristinel Iordăchioaia!

Cristinel Iordăchioaia, îndrăgit interpret de muzică populară, s-a născut la 23 mai 1966, în comuna Tătăruşi (în „Bucovina Mică”, aşa cum este cunoscută această zonă), lângă Paşcani, judeţul Iaşi.

 

A absolvit Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi, Facultatea de Drept (din cadrul Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza”), a urmat un Master în Management educaţional (la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi) şi studii postuniversitare de Economie şi educaţie antreprenorială (la Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi).

A urmat cursurile Şcolii Populare de Artă.

A profesat ani la rând în calitate de învăţător şi este Inspector şcolar pentru management instituțional.

Debutul artistic a avut loc în anul 1986, alături de formaţia „Diamant” a fabricii I.T.R.D. din Paşcani.

Între 1989 - 1991, a cântat la Restaurantul „Central” din oraş, iar din anul 2000 şi-a deschis propria firmă de servicii muzicale, fiind foarte solicitat la evenimente publice şi private, concerte în ţară şi în Republica Moldova.

Multe dintre melodiile pe care le interpretează sunt culese de la profesori de muzică, de la bătrânii din comuna natală, sau le-a primit de la maestrul Ion Oloieru, din Basarabia.

De-a lungul timpului, a fost prezent în zeci de emisiuni radio - tv, iar melodiile pe care le interpretează sunt difuzate frecvent pe posturile muzicale.

Autor: Pe o aripă de cânt

21 mai – Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

21 mai este ziua în care creştinii ortodocşi sărbătoresc pe Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena.

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus s-a născut în localitatea Naissus (astăzi în Republica Serbia), în jurul anului 272, fiind fiul conducătorului de oşti roman - Constantius Chlorus şi al primei sale soţii - Flavia Iulia Helena.

În anul 305, Constantin - proclamat Împărat peste provinciile Galia, Britania, Germania şi Hispania din Imperiul Roman, îşi propune reconstruirea şi repopularea Galiei, precum şi securizarea frontierei de pe Rin. În acest sens, întreprinde dese expediţii militare împotriva triburilor rebele germanice.

În anul 312, înaintea unei lupte decisive cu rivalul său la tron - Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer, în timpul zilei, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia „in hoc signo vinces” („prin acest semn vei învinge”). În visul din timpul nopţii i se arată Mântuitorul, care-i cere să pună pe steagurile armatei sale semnul crucii, pentru a fi protejat în lupte.

În urma acestor întâmplări, Constantin se converteşte de la cultul oriental al lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit), la creştinism.

Cu numai 20.000 de ostaşi, reuşeşte o victorie miraculoasă împotriva celor 150.000 de soldaţi ai lui Maxenţiu, la finalul luptelor arătând că a câştigat „prin inspiraţie divină”.

În ianuarie 313, prin Edictul de la Milan, Împăratul Constantin cel Mare decide caracterul de religie permisă al creştinismului, la fel cu celelalte religii din imperiu, moment considerat drept punctul în care Constantin devine cu adevărat protector al religiei creştine.

Printre măsurile luate s-au numărat: scutirea preoţilor de obligaţia funcţiilor municipale, acordarea de subvenţii acestora, eliminarea pedepselor contrare spiritului creştin (arderea, răstignirea, zdrobirea picioarelor) din legile penale, îmbunătăţirea condiţiilor din închisori, protecţie pentru săraci, orfani, văduve, pedepsirea adulterului şi îngreunarea divorţului, monedă cu monograma creştină şi atribuirea Bisericii creştine a caselor impesiale de judecată.

În anul 325, Constantin convoacă Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, când s-a proclamat învățătura ortodoxă: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinței sau Crezul), s-a stabilit principiul alegerii datei Paștilor – prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară şi s-au dat 20 de canoane pentru respectarea disciplinei bisericești.

În 326, Constantin cel Mare a trimis-o pe mama sa, Elena, la Ierusalim, în fruntea unei solii, cu scopul de a căuta crucea pe care a fost răstignit Hristos. Se spune că, în urma săpăturilor, Elena a descoperit trei cruci pe dealul Golgotei, iar pentru a afla care este cea pe care a fost răstignit Domnul, le-a atins de un om fără suflare. Când a fost atins de Crucea lui Hristos, acesta a înviat.

La 14 septembrie 326, Episcopul cetății Ierusalimului, Macarie I, înalţă Sfânta Cruce în faţa creştinilor (sărbătoarea „Înălţarea Sfintei Cruci”).

Împărăteasa Elena şi-a adus un aport considerabil la ridicarea Bisericii Sfântului Mormânt, a Bisericii din Bethleem, a celei din Nazaret şi a altor sfinte lăcaşuri, întărind şi sprijinind răspândirea credinţei creştine.

Sfânta Împărăteasă Elena a trecut la Domnul în anul 327, la puţin timp după întoarcerea de la Ierusalim.

Constantin este cel care a construit noua capitală a Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopolul, inaugurată la 11 mai 330, sprijinind biserica, ridicând mai multe lăcaşe şi ridicându-l pe episcopul noii capitale la rang de cinste.

Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, după o domnie de 31 de ani, la 21 mai 337, și a fost înmormântat în ctitoria sa de la Constantinopol, Biserica Sfinţilor Apostoli.

Pentru meritele sale, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, Sfânta Elena, numindu-l „cel întocmai cu Apostolii”, fiind prăznuiţi în fiecare an în ziua trecerii la Domnul a Împăratului Constantin.

Autor: Pe o aripă de cânt