Nicolae Grigorescu, unul dintre cei mai de seamă pictori români, s-a născut la 15 mai 1838, în localitatea Pitaru (judeţul Dâmboviţa) şi a murit la 21 iulie 1907, la Câmpina.
Nicolae a fost cel de-al şaselea copil al familiei (din cei şapte) şi, la vârsta de 7 ani, rămânând orfan de tată, s-a mutat împreună cu mama şi fraţii la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, într-o locuinţă a mătuşii sale, ducând o viaţă modestă.
Şi-a petrecut anii copilăriei pe la mai mulţi meşteri zugravi: Gheorghe Puiu din Olari, la fratele acestuia, Dragomir, şi la Naie Pantelimonescu, un pictor bisericesc celebru.
La numai 10 ani, a început să meargă la atelierele de ucenicie ale pictorului Anton Chladek. După doi ani, a părăsit atelierul şi a început să confecţioneze acasă iconiţe, pe care le vindea mai apoi la târguri.
În 1853, la 15 ani, a pictat mai multe icoane pentru biserica din Băicoi şi pentru Mănăstirea Căldăruşani, opere remarcabile - conform criticilor - printr-o experienţă artistică inimaginabilă pentru o vârstă atât de fragedă.
În momentul în care a început să execute gravuri după operele marilor maeștri din Apusul Europei pentru realizarea compoziţiilor sale pe teme religioase, şi-a dat seama că era absolut necesar să urmeze studii de pictură serioase.
În 1856, i-a prezentat domnitorului Barbu Ştirbei lucrarea „Mihai scăpând stindardul”, împreună cu o petiţie prin care solicita ajutor financiar pentru continuarea studiilor. În prezent, tabloul este dispărut.
La 25 februarie 1856, a terminat prima lui icoană remarcabilă - cea a Sfântului Spiridon, care fusese comandată de corporaţia băcăuanilor.
Între 1856 - 1857, a pictat biserica nouă a mănăstirii Zamfira (jud. Prahova), în tehnica frescei şi a uleiului.
În iulie 1857, Eforia Şcoalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui bursier care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secţie de grafică. Nicolae a participat la concurs, alături de Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare şi era elevul particular al lui Gheorghe Tattarescu. Stăncescu a câştigat, locul fiindu-i rezervat special, conform uzanţelor vremii. Grigorescu a înţeles atunci că nu va putea să ajungă niciodată să studieze în străinătate ca bursier al statului.
Imediat după acest moment, stăreţia de la Agapia (Neamţ) i-a propus să picteze mănăstirea, lucru care s-a întâmplat între 1857 - 1859.
Ca urmare a lucrărilor realizate la Agapia, Mihail Kogălniceanu şi-a dat seama de talentul lui Nicolae şi, fără să se mai organizeze vreun concurs sau să pretindă vreo diplomă de studii secundare, s-a decis să-l ajute, oferindu-i o bursă de studii la Paris, pentru 5 ani, astfel încât, în toamna lui 1961, tânărul a început studiile la Școala Belle - Arte.
Însă, informațiile despre studiile pe care le-a făcut la Paris sunt pline de incertitudini.
În Franţa a realizat o serie de copii după vechii maeştri ai picturii, urmare a numeroaselor sale vizite la Muzeul Luvru. Însă, vocaţia de peisagist l-a atras către Şcoala de la Barbizon, aflată într-un sat celebru în acele timpuri prin arta înnoitoare a unor artişti precum Jean-François Millet şi Théodore Rousseau, stabiliţi chiar aici.
A devenit tot mai preocupat să-şi dezvolte o modalitate artistică de expresie în pictură, a participat cu şapte lucrări la Expoziţia Universală de la Paris (1867), iar în 1868, la Salonul parizian a expus tabloul „Tânără ţigancă”.
În perioada 1873 - 1874, a făcut călătorii de studii la Roma, Napoli şi Pompei, apoi în Grecia şi la Viena.
În 1877 a însoţit armata română în mai multe lupte, ca pictor de front, astfel rezultând desene şi schiţe de la faţa locului, ale bătăliilor de la Griviţa şi Rahova, care au stat la baza unor mari compoziţii.
Din 1879 a continuat în Franţa o activitate artistică intensă, dar în 1890 a revenit în ţară, stabilindu-se la Câmpina, unde a realizat mai multe picturi pe teme rustice: portrete ale ţăranilor, care cu boi şi alte imagini specifice vieţii rurale.
Între 1891 - 1904, a deschis mai multe expoziţii personale la Ateneul Român.
În 1899 a fost numit membru de onoare al Academiei Române.
După moartea sa, pe şevaletul din atelier a fost descoperită o lucrare nefinalizată, intitulată „Întoarcerea de la bâlci”.
Alături de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, Nicolae Grigorescu s-a numărat printre fondatorii picturii române moderne, într-o perioadă în care generaţia tânără a artiştilor se afla într-o permanentă acţiune de scoatere la iveală a adevăratelor valori ale neamului nostru.
Picturile murale de la Zamfira și cele de la Agapia au fost considerate de către critica de artă o culme în pictura religioasă a secolului al XIX-lea din România, dovedind un artist pe deplin stăpân pe mijloacele de expresie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu