„Eram în clasa a doua primară când m-am surprins făcând primele versuri. Acele stihuri mi s-au înfățișat la început cu un aer cât se poate de inofensiv, ca oricare altă jucărie nevinovată.
Nici nu bănuiam eu pe atunci peste ce pricopseală am dat. Nu știam că microbul literar, când găsește teren favorabil, e destul să pătrundă o singură dată în organism, ca să nu mai scapi de el o viață întreagă până dincolo de moarte, până te face statuie...
Aveam pe atunci un coleg de clasă pe care-l chema Stăniuc, un băiețel rumen și ceva mai mic de statură decât mine - dacă se poate închipui așa ceva.
Într-o recreație i-am zis lui Stăniuc:
- Vino să-ți spun o poezie făcută de mine...
Și l-am tras după colțul școalei, unde i-am debitat pe nerăsuflate prima mea
operă literară, alcătuită din două versuri:
„Săriți cu toții frați români,
Să dăm năvală în păgâni!”.
Era o poezie patriotică. O făcusem într-un moment de inspirație, după modelul versurilor războinice pe care toate manualele didactice găsesc de cuviință să le pună la îndemâna copiilor de șapte ani.
Eram foarte mândru de ea.
Stăniuc nu s-a arătat deloc entuziasmat. El a ascultat versurile mele de vitejie cu un deget în nas şi, când am isprăvit, a zis numai atâta:
- Ce-mi dai să nu te spun la domnu’?...”
George Topârceanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu