Alexandru Ioan Cuza a venit pe lume la 20 martie 1820, la Bârlad, într-o veche familie de moldoveni (cluceri, spătari, comişi, ispravnici) din zona Fălciului, şi a trecut la cele veşnice la 15 mai 1873, la Heidelberg.
Sultana Cozadini - mama viitorului domnitor, avea origini greco - italiene, familia ei provenind din Constantinopol.
Până în 1831, Cuza a învăţat la pensionul francezului Victor Cuenin, la Iaşi, fiind coleg cu Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
Din 1835, după ce şi-a luat diploma de bacalaureat la Paris, a urmat studii universitare de Drept şi Medicină (nefinalizate) şi a devenit membru al Societăţii Economiştilor (demisionând în 1840).
La 30 aprilie 1844, s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a soţiei acestuia - Ecaterina (Catinca).
Cuza a participat la Revoluţia din 1848, luând cuvântul la adunarea de la Hotelul „Petersburg” din Iaşi, solicitând reforme democratice şi fiind arestat, alături de alţi revoluţionari, din ordinul domnitorului Mihail Sturdza.
A reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania, unde a fost prezent la Marea Adunare de la Blaj (3 / 15 mai 1848), ulterior retrăgându-se în Bucovina.
A devenit apoi preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1849 - 1851 şi 1855 - 1856), director al Ministerului de Interne (1851) şi a primit rangul de vornic.
La 6 iunie 1856 a fost numit pârcălab de Galaţi, dar, după decesul domnitorului Ghica, caimacamul Teodor Balş l-a destituit.
La 5 ianuarie 1859, deputaţii moldoveni l-au ales - în unanimitate - domnitor, la fel procedând şi cei din Ţara Românească, după câteva zile, la 24 ianuarie.
Domnia sa, deşi scurtă (1859 - 1866), a reprezentat o perioadă de dezvoltare intensă a ţării, care a pus bazele viitoarei Românii moderne, prin: recunoaşterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic şi a primului Guvern unitar, adoptarea celei dintâi Constituţii româneşti, reforma electorală, a învăţământului şi agrară, secularizarea averilor mănăstireşti etc.
După încheierea domniei - prin abdicarea forţată din 11 februarie 1866, Cuza a plecat în exil, iniţial la Viena, apoi la Paris, continuând să lucreze în interesul ţării, susţinând aducerea unui principe străin.
Îşi dorea să poată reveni în ţară, dar principele Carol spunea că este inoportun un astfel de gest, din cauza situaţiei politice din acea perioadă.
Cuza, tot mai bolnav, s-a mutat la Florenţa.
S-a stins la numai 53 de ani, la 15 mai 1873, la Heidelberg, acolo unde se afla la tratament.
Iniţial a fost înmormântat la Biserica Domnească din apropierea Palatului de la Ruginoasa, aşa cum şi-a dorit, dar, după cel de-al Doilea Război Mondial, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate în incinta Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi.
Autor: Pe o aripă de cânt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu