Regele Carol I al României

"Regele Carol I al României"

Autor: Paul Lindenberg

Editura Humanitas - 2010

Prinţul Carol, fiu al principelui Karl Anton de Hohenzollern - Sigmaringen şi al soţiei sale, Josephine, s-a născut la 20 aprilie 1839, la Sigmaringen.

"A fost un copil gingaş... de un anumit calm", dar care "s-a bucurat totuşi de o sănătate robustă", "delicat la chip şi cu un fizic aproape ca de fată, cu păr închis la culoare şi uşor ondulat".

Fire independentă, "dublată de o anumită ambiţie", dornic mereu ca toate "să şi le datoreze lui însuşi şi nu unor privilegii de naştere", a fost numit, la 1 ianuarie 1857, locotenent secund în suita regimentului de artilerie de gardă.

"Om de principii ferme, de la care nu se abătea niciodată, prinţul era credincios faţă de sine însuşi şi credincios faţă de alţii, nelăsându-se niciodată cuprins de porniri pătimaşe, dar impunându-şi cu tărie voinţa atunci când era convins de dreptatea lui."

În 1866 a luat "cea mai importantă decizie a vieţii sale... ca urmare a propunerii de a-şi aşeza pe capul său tânăr coroana României".

"În acea perioadă critică şi plină de primejdii, la 3 mai, a ajuns la Bucureşti vestea îmbucurătoare că prinţul Carol de Hohenzollern vrea să dea curs apelului ce i s-a adresat şi să accepte coroana română."

"Călătoria prinţului şi a însoţitorilor săi spre România fusese dinainte discutată în mod scrupulos şi fuseseră luate în considerare toate rutele ce duceau într-acolo; fiecare dintre acestea comporta, bineînţeles, anumite riscuri."

La salutul rostit de preşedintele Camerei Deputaţilor, principele a răspuns:

"Prin voinţa liberă a naţiunii ales ca principe al României, mi-am părăsit fără ezitare patria şi familia pentru a da curs chemării poporului român, care-mi încredinţează destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român. (...) Vă aduc o inimă credincioasă, gânduri cinstite, deschise, voinţă fermă de a face numai binele, un devotament nemărginit pentru noua mea patrie şi acel respect neclintit pentru lege şi drept, respect pe care l-am învăţat de la ai mei. (...) Începând cu această clipă suntem un trup şi-un suflet! Să credeţi în mine aşa cum eu cred în voi. Dumnezeu singur ştie ce-i rezervă patriei noastre viitorul. (...) Trăiască România!"

Situaţia României era dezolantă, iar Gustav Rasch spunea: "... Nicăieri nu am văzut sărăcia şi luxul risipitor atât de aproape".

Singurul ţel al lui Carol era să facă mare România şi fericit poporul ei.

Dimitrie Sturdza afirma: "Prin preluarea conducerii, Carol I a salvat România de la războiul civil şi a ajutat-o să nu cadă în prăpastia pe marginea căreia se afla aproape fără speranţă."

Treptat s-a produs o îmbunătăţire considerabilă a situaţiei interne, dar principele îi scria tatălui său că:

"În ciuda muncii neîntrerupte şi a încordării, singurătatea îmi apasă sufletul. Nu am pe nimeni de încredere căruia să-mi deschid inima."

El se gândea să-şi caute personal o logodnică, pentru că altcineva ar fi rezolvat această problemă "imperfect".

După mai mult de trei ani de zbateri, venise timpul revederii ţării natale şi a celor dragi, prilej cu care o cunoaşte pe prinţesa Elisabeta de Wied.

"Farmecul proaspăt al prinţesei, manierele ei pline de naturaleţe şi cordialitate, felul ei incitant de a sta de vorbă, şarmul ei învăluitor l-au cucerit de îndată pe principe, şi, înainte de a se termina mai lunga lor promenadă prin parc, el se hotărî ferm să-i ceară mâna şi, în caz că ea consimte, s-o conducă deci ca pe scumpa şi fidela sa tovarăşă de viaţă în ţara lui. Acest lucru îl comunică la întoarcerea la hotel însoţitorilor săi, care-l sfătuiră să se mai gândească, dar el nici nu vru să audă - fusese prea tare impresionat şi inima îşi cerea, bătând, drepturile ei. Zăbava îndelungă nu-i stătuse niciodată în caracter, şi cu atât mai puţin în acest caz în care simţurile îi spuneau clar că se află faţă-n faţă cu fericirea."

"Aşa cum în viaţa reală, principele Carol cu privirea lui pătrunzătoare a făcut totdeauna alegerea justă, inima lui a reuşit acum acelaşi lucru, căci poate nu au existat decât puţine făpturi omeneşti care, în ciuda unor deosebiri de caracter, să fi fost create în asemenea măsură una pentru cealaltă, cum au fost prinţesa Elisabeta şi logodnicul ei. Asemenea lui, ei îi repugna orice aroganţă şi orice prefăcătorie; ca şi pe el, pe ea o însufleţea avântul spre activitate creatoare, spre un scop demn de efort neobosit, şi percepea viaţa nu ca pe o joacă, ci ca pe terenul pentru mari misiuni încredinţate de către Providenţă. S-au întâlnit amândoi în profunda înclinaţie spre natură şi artă, în interesul sincer pentru toate căutările din domeniul ştiinţei şi al esteticii."

"În soţia lui, principele Carol şi-a găsit adevărata tovarăşă de viaţă; părerile şi înclinaţiile lor coincideau şi se completau; copilul de profundă sensibilitate, dar şi sprinten şi plin de fantezie al Renaniei, a adus soare şi culoare în existenţa până atunci liniştită, absorbită de muncă şi nu prea bogată în bucurii a principelui. Firea lui serioasă, calmă meditativă, putea acum să se destăinuiască numai credincioasei sale soţii care, din prima clipă, a îndrăgit ţara şi oamenii acesteia şi al cărei suflet receptiv, poetic, s-a umplut imediat de tot ce era nou în jurul ei, dar care nu şi-a uitat niciodată promisiunea dată socrului ei: "Pacea casei noastre va fi o stavilă puternică în calea tuturor furtunilor exterioare!"..."

Căsătoria a avut loc la Neuwied, apoi, "graţioasa fiică a Rinului, purtătoare a atâtor cântece, porni cu soţul ei în lunga călătorie spre noua ei patrie."

La Bucureşti, tunurile şi clopotele anunţă sosirea perechii princiare. "Trăsura nu putea înainta decât agale, mulţimea entuziastă străpunsese zidul soldaţilor şi se îmbulzea în jurul vehiculului, acoperindu-l cu flori."

Principesa început familiarizarea cu datinile şi obiceiurile noii sale patrii, vizita deseori aşezămintele de binefacere, se înconjura de copii şi era alături de soţul ei la acţiunile de stat importante.

"În viaţa lui de familie, principele Carol şi-a găsit cea mai deplină fericire, ţinând departe de soţia lui toate lucrurile neplăcute şi vorbindu-i cât mai puţin de dificultăţile situaţiei politice interne..."

La 8 septembrie 1870, perechii princiare i s-a născut o fetiţă, care a fost botezată Maria.

"Faptul că principele Carol găsea în viaţa sa de familie fericirea cea mai pură şi mai deplină, a fost în aceste zile şi săptămâni dificile singura rază de lumină. Tot mai întunecaţi deveneau norii care se adunau deasupra lui şi a ţării, şi din nou îl bătea gândul unei retrageri..."

1972, 1873, 1874 au fost ani în care evoluţia politicii interne a fost liniştită, numai că "... la venirea primăverii, cu parfum de flori şi tril de ciocârlii, li se răpi princiarilor părinţi lumina vieţii, şi astfel primiră cea mai îngrozitoare lovitură din partea unui destin necruţător. Mica prinţesă se îmbolnăvi chiar în duminica Paştelui."

A făcut una dintre cele mai grave forme de scarlatină, după ce a vizitat Azilul "Elena" şi, "la 9 aprilie, când să se crape de ziuă, drăgălaşul copil, care îndurase în tăcere şi resemnare toate chinurile bolii, adormi pentru totdeauna".

Carol scria:

"În cerul foarte mic al familiei noastre s-a rupt, ce-i drept, legătura cea mai intimă...

Nu există durere mai mare pe acest pământ decât să-ţi cobori în mormânt propriul copil. Numai credinţa, încrederea în Dumnezeu pot să te întărească în asemenea clipe, ca să faci faţă cu resemnare creştinească la o încercare aşa de dură. Adâncă este rana ce ni s-a făcut şi niciodată nu se va vindeca în întregime, căci omul toată viaţa lui îşi plânge copilul cu care şi-a înmormântat speranţele cele mai luminoase."

În suferinţa ei teribilă, Elisabeta a găsit alinare în poezie, scriind versuri de mare sensibilitate, care-i oglindeau stările sufleteşti schimbătoare, aducându-i mai târziu faima poetei cunoscute sub pseudonimul de "Carmen Sylva".

În 1876, "vrajba din viaţa politică se reaprinse în modul cel mai detestabil", iar 1877 a început sumbru şi nesigur; se simţea apropierea momentului în care se va lua o importantă decizie.

La 10/22 mai are loc proclamarea independenţei României, într-o atmosferă de sărbătoare şi bucurie şi, astfel, "primul mare ţel pe care şi-l propusese principele Carol când acceptase coroana României, era atins. Ţara devenise un stat autonom, iar el, principele unei entităţi independente, un popor întreg îl urma cu încredere neclintită."

După Războiul de Independenţă, a urmat un an 1878 care, deşi a adus "amarnice dezamăgiri", "s-a încheiat mulţumitor pentru România", a fost totuşi "unul victorios şi glorios pentru ţară ca şi pentru principe", "un conducător înţelept şi hotărât".

1880 "s-a încheiat în atmosferă de unitate în cuget şi simţiri", iar în anul 1881...

"Pentru a satisface o îndelung nutrită dorinţă a naţiunii, pentru a întări stabilitatea şi ordinea în ţară şi a da o garanţie în plus că în România monarhia trăieşte în aceleaşi condiţii ca şi în celelalte state ale Europei şi trebuie să inspire aceeaşi încredere, Camera Deputaţilor, în virtutea dreptului suveran al naţiunii, proclamă pe Alteţa Sa Regală principele Carol I rege al României."

Carol spunea:

"... Accept - nu pentru mine, ci pentru măreţia României - titlul de rege, sigur fiind că el nu va slăbi cu nimic legăturile care, prin tot ceea ce noi am obţinut împreună în luptă şi sacrificiu, m-au unit atât de strâns cu poporul meu. Fie ca primul rege al României să se bucure de acea iubire care pe ultimul principe l-a ajutat să treacă peste toate necazurile! Pentru mine, devotamentul acestui popor nobil, viteaz, căruia i-am dedicat întreaga mea fiinţă, valorează mai mult decât toată mărimea, decât toată strălucirea unei coroane!"

Proclamarea regatului a trezit un ecou entuziast în toată ţara, iar încoronarea a avut loc pe 10/22 mai, de ziua naţională.

Carol "şi-a impus dorinţa ca pentru el să se confecţioneze o coroană de oţel dintr-unul dintre tunurile capturate la Plevna, iar pentru regină să se comande la un bijutier bucureştean o coroană simplă de aur":

"De aceea accept cu mândrie această coroană - ea este făurită din metalul unui tun, care este stropit cu sângele eroilor noştri şi sfinţit de către biserică; eu o primesc ca pe un simbol al independenţei şi forţei României! Ea va fi un martor de preţ al unor timpuri grele şi glorioase pe care le-am străbătut în comun, ea le va aminti generaţiilor viitoare de eroismul străbunilor lor şi de unitatea care a domnit între principe şi popor.

Cea mai frumoasă coroană însă pentru regină ca şi pentru mine va fi şi va rămâne iubirea şi încrederea poporului căruia îi aparţine toată gândirea şi simţirea noastră..."

La 7 octombrie 1883 a avut loc inaugurarea castelului Peleş, pe o colină care domina Sinaia, iar în 1996 - inaugurarea bisericii de la Curtea de Argeş, căreia regele i s-a dedicat cu mare dragoste.

"De la acel memorabil 10/22 mai 1866, totul s-a schimbat, numai regele Carol a rămas acelaşi ca fire şi caracter, a rămas în permanenţă loial, un om nobil şi distins, pe care trebuie să-l iubeşti şi să-l stimezi, extrem de exigent cu sine însuşi, mărinimos în acţiunile sale, bun şi prietenos în relaţiile cu oamenii, foarte interesat de artă şi ştiinţă, stimând geniul acolo unde îl întâlneşte, dispreţuind orice meschinărie, suflet capabil de gratitudine şi compasiune, iertându-şi duşmanii şi preţuindu-şi prietenii, o natură în sine echilibrată şi viguros articulată, urmărind mereu şi mereu unicul său ţel: patria."

Cartea vieţii sale "conţine multe pagini cu experienţe triste şi trăiri amare, dar regele nu zăboveşte asupra lor când o răsfoieşte: "Viaţa noastră a fost totuşi foarte bogată şi foarte frumoasă!" i-a spus el reginei..."

"În ciuda multor piedici şi bariere puse în drumul pe care şi l-a ales şi pe care a păşit cu voinţă de fier, el nu s-a îndoit niciodată de poprul său, sincer şi profund a fost sunetul cuvintelor din ultimul mesaj al tronului:

"Privind în urmă spre drumul parcurs, ţin încă o dată să constat că, în lucrarea pe care i-am dedicat-o, poporul român mi-a stat alături cu neclintită credinţă şi dragoste atât în perioadele grele, cât şi în cele fericite, astfel încât în aceşti patruzeci de ani, legăturile dintre dinastia mea şi naţiunea română s-au statornicit ceas de ceas, pentru vecie."..."