„Sunt ca un spectator la viaţa mea...”

„Nimic din viaţa mea n-a fost programat, visat, plănuit.

Au fost lucruri mari, pe care le-am dobândit fără să mă zbucium pentru ele, întâmplări şi cotituri fericite ale destinului, pe care nu le-am apreciat atunci cum ar fi trebuit.

Trăiam inconştient.

Nu-mi dădeam seama ce grozav e simplul fapt că trăiesc şi că sunt sănătos.

Viaţa unui om e glorioasă şi fără glorie.

Eu am trăit fără să ştiu să separ răul de bine. Ăsta a fost marele meu păcat.

Am trăit totul prea intens şi prea prosteşte. Trăiam intens şi mi se părea că aşa trebuie, că asta înseamnă să trăieşti cu adevărat.

Eu am acumulat totul, stresul, emoţiile de scenă, emoţiile negative, marile bucurii. Am fost ca un burete care a absorbit prea mult. Şi, la un moment dat, a răbufnit totul.

Vedeţi, celula nervoasă are şi ea un termen de garanţie. Dacă s-a stricat, nu se mai reface niciodată.

Învăţ acum ca un copil să trăiesc. Sunt ca un spectator la viaţa mea, pe care o trăiesc fără să mă mai consum. Şi descopăr că viaţa are atâtea laturi pentru care eram complet orb înainte...

Nu suport singurătatea. Nu suport uitarea. Am nevoie de oameni, am nevoie să mă destăinui cuiva şi nu am cui. Nu mă mai ascultă nimeni. Nu mai au răbdare să-mi asculte bâlbâielile, să mă asculte până articulez eu o propoziţie.

Cu colegii de breaslă nu mă mai văd. Mă mai vizitau la un moment dat... Dar de la o vreme, am impresia că mă ocolesc toţi, ca pe un om pierdut, ca pe un depresiv. Îmi face rău, pentru că eu am mare nevoie să stau de vorbă cu cineva.

Altădată, am avut prea multă atenţie, acum, când chiar am nevoie, am foarte puţină!

Am ajuns să spun şi eu, ca un prieten de-al meu, bolnav şi el:

„Iertaţi-mă, dragii mei, că trăiesc!”...”

Cornel Constantiniu

Sursa: Formula AS, 2009