In Memoriam: Nicolae Tonitza

Unul dintre cei mai mari pictori şi graficieni români, Nicolae Tonitza, s-a născut la Bârlad, la 13 aprilie 1886, şi a trecut la cele veşnice la Bucureşti, la 26 februarie 1940.

A fost primul dintre cei cinci copii ai familiei Anastasia şi Neculai Toniţă.

A urmat Şcoala primară de băieţi nr. 2 şi Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din localitatea natală, dovedind încă de pe atunci calităţi de caricaturist şi desenator.

În 1902 s-a înscris la Şcoala Naţională de Belle-Arte din Iaşi, dar nu va lua diploma de absolvire, întrucât a participat, în ultimul an de studii, la o grevă a studenţilor.

În 1903 a vizitat Italia, împreună cu studenţii de la Arheologie din Bucureşti, iar în următoarea vacanţă, alături de alţi colegi, a zugrăvit o biserică.

În 1905, alături de Emanoil Bardasare, a lucrat la decorarea capelei Palatului Mitropoliei din Iaşi.

În 1907 a mers la Munchen, în 1908 fiind admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, în prezent Academia de Arte Frumoase).

În această perioadă, a expus la Kunstverein, a trimis caricaturi la revista „Furnica” şi a debutat în publicistică, odată cu articolul „Importanţa criticii de artă”, apărut în revista „Arta română” (Iaşi).

Nu a finalizat nici studiile din Germania, iar în vara şi toamna lui 1909, a vizitat Italia, apoi Franţa, stabilindu-se la Paris, pentru următorii doi ani.

Aici a frecventat atelierul lui Pierre Laprade şi a făcut studii după pictori celebri, a pictat peisaje, portrete, compoziţii, pe care le-a expus în atelierul său din Montparnasse.

În 1911 a revenit la Bârlad, apoi a mers la Iaşi, unde a predat desenul – pentru scurt timp, ca suplinitor la Liceul Militar.

În acelaşi an, a participat la expoziţia „Tinerimii artistice” şi a realizat seria de lucrări „Din viaţa celor umili”.

În 1912 reuşeşte să finalizeze studiile de la Şcoala Naţională de Belle-Arte şi, prin concurs, a obţinut diploma de „pictor bisericesc”.

A pictat apoi bisericile din localităţile: Scorţeni, Silişte, Poeni, Văleni etc, şi a obţinut Premiul al III-lea la „Expoziţia artiştilor în viaţă”.

În 1913 a început să picteze şi capele mortuare, în Ilfov, Valea Rea, Silişte, Galbeni, Poeni, Bragadiru, Griviţa, Durău.

În aceeaşi perioadă s-a căsătorit cu Ecaterina Climescu, împreună având doi copii – Catrina şi Petru.

Din motive financiare, a renunţat pentru o vreme la pictură, şi a fost redactor la ziarul „Iaşul”.

În 1916 a expus 94 de picturi şi desene la Bucureşti.

Apoi a fost mobilizat şi trimis pe front, căzând prizonier la Turtucaia şi ajungând în lagărul de prizonieri din Kirjali (Bulgaria).

După război, s-a stabilit la Bucureşti, participând la expoziţii, ilustrând cărţi şi colaborând (cu desene şi cronici) la unele publicaţii.

În 1918 a fost prezent la Expoziţia „Arta Română” de la Iaşi, iar trei ani mai târziu, alături de Şt. Dimitrescu şi Camil Ressu, a avut prima expoziţie personală.

Între 1921 – 1924, a locuit la Vălenii de Munte, a fost redactor al revistei „Artele Frumoase” şi a început să se ocupe de olărit.

Într-una din vizitele sale prin Transilvania, în 1922, s-a împrietenit cu pictorul Aurel Popp, cu care va coresponda intens în următorii ani.

În 1923 a avut a doua expoziţie personală şi a participat la „Salonul Umoriştilor”.

Anul 1924 a adus o nouă expoziţie personală, precum şi participarea la Bienala din Veneţia.

În 1925 s-a retras din Asociaţia „Arta Română” şi a înfiinţat – alături de alţi colegi – „Grupul celor patru”, care va organiza expoziţii diverse în perioada 1926 – 1934.

A mai expus la Căminul Artei, iar în 1928 i s-a acordat Marele Premiu al Expoziţiei Internaţionale de la Barcelona.

Au urmat numeroase alte expoziţii personale sau colective, participări la evenimente din Amsterdam (1930) şi Bruxelles (1935), precum şi pictarea unui număr impresionant de biserici.

În 1933 a venit la Catedra de Pictură a Academiei ieşene de Belle-Arte.

A descoperit apoi Balcicul şi atracţia pentru peisajele marine, pictând acolo în 1933 şi 1934.

În 1937 a fost numit rector al Academiei de la Iaşi, dar s-a îmbolnăvit grav şi, la 26 februarie 1940, după o grea suferinţă, s-a stins.

Printre cele mai importante lucrări realizate de Nicolae Tonitza se numără: „Vas cu trandafiri”, „Natură statică cu icoană”, „Cerdacul”, „Vatra”, „Nud la malul mării”, „Nud”, „Peisaj bucureştean”, „Vedere din Bucureşti, iarna”, „Fata pădurarului”, „Cap de copil”, „Pagliaccio”, „Clovn”, „Portretul lui Gala Galaction”, „Autoportret”, „În iatac”, „Florăreasa”, „Tătăroaică privind marea”, „Grădina din Văleni”, „Coadă la pâine”, „Dezertorii”, „Femei sărace la cimitir”, „Omul unei lumi”, „În mahala”, „Cusătoreasa”, „Casa dascălului”, „Maternitate”, „Nina în verde” etc.

Autor: Pe o aripă de cânt