„Nu ne-am trezit... din bezna păcatului...”

„Din negura vremurilor, ajunge până la noi, astăzi, strigătul plin de durere al Domnului!

Îl auzim prin sfintele Evanghelii și cântările de la deniile săptămânii Sfintelor Pătimiri.

Cu toate că ne emoționează, sau mai bine spus, încă ne mai emoționează, nu ne-am trezit suficient din bezna păcatului ca să împiedicăm această dramă.

An de an, Mântuitorul este trădat, vândut și osândit de păcatele omenirii.

Însă, prin nespusele Sale chinuri, răstignirea pe Cruce, îngroparea de trei zile, El ne învață ce înseamnă iubirea, sacrificiul și nemurirea, punând înaintea ochilor minții noastre adâncurile fragilei viețuiri pământești, marcată de dureri și moarte, pentru ca apoi să ne arate viața veșnică și Atotputernicia Sa dumnezeiască.

Acum ni se înfăţişează ca Om, urmând ca, odată cu slăvita-I Înviere, să-L preamărim ca Dumnezeu, Stăpân al vieţii.”

Arhimandrit Mihail Daniliuc

29 aprilie 2021

Citiţi integral editorialul semnat de Arhimandritul Mihail Daniliuc, accesând:

Doxologia

In Memoriam: Pantelimon Halippa

Pantelimon Halippa (sau Pan Halippa), cunoscut om politic şi publicist basarabean, unul dintre militanţii reprezentativi pentru afirmarea spiritului românesc şi pentru unire, s-a născut la 1 august 1883, la Cubolta (Soroca), şi s-a stins la Bucureşti, la 30 aprilie 1979.

A venit pe lume într-o familie de oameni săraci, dar foarte harnici, tatăl său fiind dascăl la biserica satului, iar mama – fiică de preot.

A urmat clasele primare în satul natal, apoi a învăţat la Şcoala Spirituală din Edineţ şi la Seminarul Teologic din Chişinău, după care s-a înscris la Facultatea de Fizică şi Matematică din cadrul Universităţii din Dorpat (astăzi Tartu, în Estonia).

A renunţat la studii după un an şi a revenit la Chişinău.

În 1906 a fost delegatul ţărănimii basarabene la Congresul Uniunii Ţăranilor din întreaga Rusie. Ajuns la Moscova, a fost arestat, închis, apoi eliberat şi trimis înapoi în Basarabia.

În acelaşi an, a participat la înfiinţarea primei publicaţii în limba română la Chişinău – „Basarabia”, în paginile căreia a tipărit imnul revoluţionar „Deşteaptă-te, române!” şi a scris articole radicale, ceea ce a dus la urmărirea lui de către autorităţile ţariste.

În 1908, la Chişinău, a tipărit prima carte literară din Basarabia – „Pilde şi poveţe” (cu caractere chirilice), iar în 1912 – lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”.

În toamna lui 1908, s-a refugiat la Iaşi, unde a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi a colaborat cu publicaţiile: „Viaţa românească”, „Arhiva din Iaşi”, „Revista Ştiinţifică V. Adamachi”.

În 1913, întors la Chişinău, împreună cu alţii, a scos ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost.

Şi-a intensificat activitatea politică, militând pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea cu România.

În 1917, s-a numărat printre fondatorii Partidului Naţional Moldovenesc.

A făcut parte din Societatea Culturală Moldovenească, a participat activ la congrese ale preoţilor, studenţilor, învăţătorilor şi ţăranilor, a reprezentat ţărănimea din Basarabia la evenimentele revoluţionare din Rusia, a participat la negocieri cu Kerenski, Lenin şi Troţki.

În 1918, în cadrul Sfatului Ţării (organul legislativ care a votat Unirea), a fost: vicepreşedinte, preşedinte, membru al Comisiei de Redactare, precum şi al Comisiei de Declaraţii şi Statute.

A luat parte şi la adunările de la Cernăuţi şi Alba Iulia, care au proclamat Unirea Bucovinei şi a Transilvaniei cu Ţara.

Alte funcţii politice:

- 1918 – 1934 – senator şi deputat în Parlament;

- decembrie 1919 – martie 1920 - Ministru de Stat pentru Basarabia;

- iunie 1927, noiembrie 1928 – noiembrie 1929 -  Ministrul Lucrărilor Publice;

- noiembrie 1929 – iunie 1930 -  Ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor;

- iunie – octombrie 1930 – Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale;

- noiembrie 1928 – aprilie 1931, iunie – august 1932,  octombrie 1932 -  noiembrie 1933 – Ministru de Stat.

A fost întemeietorul: Universităţii Populare din Chişinău, al Conservatorului Moldovenesc, al Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, al Societăţii de Editură şi Librărie „Luceafărul” din Chişinău.

A editat (1932) şi a condus revista şi ziarul „Viaţa Basarabiei”.

Persecutat politic de regimul comunist, în 1950 a fost arestat şi închis – fără judecată – la Sighet. După doi ani, a fost predat şi dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă forţată în Siberia. Nu a mai ajuns în Siberia (datorită intervenţiei Ambasadei noastre de la Moscova), iar în 1955 a fost aministiat.

A cerut insistent să se întoarcă în România, dar, odată sosit aici, a fost dus la Gherla, unde a stat închis până în 1957, fără a fi judecat şi fără a i se aduce la cunoştinţă vreo vină.

Până în ultimele clipe ale vieţii, a continuat să lupte pentru revenirea Basarabiei în graniţele fireşti, dar nu şi-a văzut visul împlinit.

S-a stins la 96 de ani şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă Bucureşti.

Din partea României, i s-au acordat:

- Ordinul „Ferdinand I” în grad de Mare Ofiţer;

- Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Cruce;

- Ordinul „Serviciul Credincios” în grad de Comandor”;

- medaliile: „Crucea de Război”, „Peleş” etc.

În 2010, post-mortem, i s-a conferit „Ordinul Republicii” de către Preşedinţia Republicii Moldova, iar o stradă şi o mică piaţă din centrul Chişinăului îi poartă numele.

În 1918 a devenit membru corespondent al Academiei Române. A fost exclus din Academie în 1948 şi repus în drepturi în 1990.

Opera sa cuprinde aproximativ 300 de poezii, articole, schiţe, memorii, traduceri, un singur volum editat în timpul vieţii – „Flori de pârloagă” (apărut la Iaşi, în 1921), studii istorice.

A colaborat la apariţia cărţii „Testament pentru urmaşi”.

Postum au apărut: „Povestea vieţii mele” (în revista „Patrimoniu, de la Chişinău, în 1990) şi un volum de publicistică (2001).

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: Serghei Lunchevici

Serghei Lunchevici a fost unul dintre violoniştii, dirijorii şi compozitorii de frunte ai Republicii Moldova din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.

S-a născut la 29 aprilie 1934, la Chişinău, şi s-a stins în ziua de 15 august 1995.

Din fragedă copilărie şi-a manifestat dragostea pentru muzică, astfel încât, la 6 ani, le-a spus părinţilor că va deveni muzician. Tatăl nu era de acord, considerând că aceasta nu este o meserie serioasă, şi a încercat să-l determine să aleagă alt drum.

Cu toate acestea, copilul nu a renunţat la visul său şi, când în oraş venea vreo trupă de lăutari, părinţii, spre marea lor întristare, erau nevoiţi să-l caute mereu pe la marginile Chişinăului.

În 1941, familia Lunchevici a fost deportată în Siberia. Serghei, fratele şi mama lor au revenit în ţară după război, dar nu au primit dreptul de a locui aproape de Chişinău, în timp ce tatăl a rămas în Siberia.

Serghei a început să studieze vioara cu un profesor.

În 1953, a absolvit Şcoala de Muzică (în timpul căreia a compus pe ascuns), în 1957 - Conservatorul „Gavriil Musicescu” din Chişinău, clasa de vioară, iar în 1958 - Facultatea de Dirijat Coral şi Compoziţie.

Între 1955 - 1956, a activat în calitate de violonist în cadrul Orchestrei Simfonice a Filarmonicii din Chişinău, din 1957 a fost prim-violonist în Orchestra de Muzică Populară „Fluieraș” a Filarmonicii, iar din 1958, până în 1995 - prim-dirijor și director artistic al Orchestrei „Fluieraș”.

Cele mai mari pasiuni ale sale erau culegerea folclorului şi interpretarea muzicii populare moldoveneşti.

Concertele pe care le susţinea erau considerate „adevărate sărbători ale sufletului”, iar Serghei Lunchevici era numit „ultimul lăutar al neamului”.

De-a lungul vieţii a compus cântece, muzică pentru filme, a făcut aranjamente orchestrale.

A cucerit inimile spectatorilor din întreaga lume, din Birmania şi până în America Latină, din Europa până în Africa, indiferent ce interpreta.

A jucat în rolul lui Toma Alistar - în filmul „Lăutarii”, regizat de Emil Loteanu.

Serghei Lunchevici nu a avut ocazia de a preda în vreo instituţie de învăţămînt, dar, cu toate acestea, talentul său de dascăl şi pedagog este incontestabil, având mai mulţi discipoli.

Dintre titlurile şi distincţiile pe care le-a primit pe parcursul carierei, amintim:

- 1965 - „Artist Emerit al Republicii Moldova” (cel mai tânăr artist care a primit această distincţie, la numai 25 de ani);

- 1966 - „Artist al Poporului din RSSM”;

- 1967 - Laureat al „Premiului de Stat al RSSM”;

- 1967 – „Ordinul Drapelului Roşu al Muncii”;

- 1976 - „Artist al Poporului din URSS”;

- 1993 - „Ordinul Republicii Moldova”.

Din anul 2003, Filarmonica Naţională din Chişinău îi poartă numele.

În 2012, la comemorarea artistului, soţia – Nina Ionaşcu declara:

„Lunchevici a fost un exemplu de profesionalism şi de onestitate atât pentru familie, cât şi pentru colectivul pe care l-a condus atâţia ani. Tot timpul, dar şi sănătatea, şi le-a dedicat artei şi frumosului.”

Autor: Pe o aripă de cânt

„Nu mai eram nici cât un fir de nisip...”

„Repertoriul meu este năsăudean, dar cuprinde cântece şi din alte zone ale judeţului Bistriţa-Năsăud, cel mai mult însă de pe Valea Sălăuţei, de unde sunt eu, şi de pe Valea Someşului. Am balade din aceste zone, „Balada lui Vălean”, „Balada lui Tănase Todoran”, trei variante ale „Baladei Şarpelui”, „Balada nevestei fugite de la bărbat”, „Balada eroului necunoscut”, multe doine, multe cântece propriu-zise de joc, cu strigături, cântece din ceremonialul de nuntă, dar şi din ritualul de înmormântare.

De cântările religioase m-am apropiat în 1992, cu ocazia unui turneu în Israel cu ansamblul „Cununa de pe Someş”. Nu mi-am închipuit niciodată cum este Israelul, nu citisem Biblia, eram un om credincios pentru că mă trag din părinţi ţărani credincioşi şi mergem la biserică şi ştiam şi ziceam rugăciunile, seara şi dimineaţa. Dar nu mi-am închipuit că Pământul Sfânt va avea o influenţă atât de puternică asupra mea. Acolo mi-am văzut micimea şi nevolnicia. Nu mai eram nici cât un fir de nisip în faţa tuturor lucrurilor sfinte de acolo şi tot drumul am cântat toate pricesnele pe care le învăţasem de la bătrâni.

Până la urmă, Dumnezeu m-a ajutat şi le-am înregistrat.

În 1992 am realizat un disc cu colinde şi pricesne care s-a bucurat de foarte mult succes. Am înregistrat colindele cu un acompaniament de excepţie al dirijorului, compozitorului şi folcloristului Constantin Arvinte, iar pricesnele le-am cântat rugându-mă aşa... singură înaintea lui Dumnezeu. Sunt puse şi efecte muzicale, toacă şi clopote, aşa cum se cade.

Pricesnele le cânt cu dragoste celor care au credinţa în Dumnezeu şi celor care ascultă această muzică şi o pun pe primul loc în preferinţe, lăsând celelalte ritmuri străine de neam şi de ţară să sune în pustiu.”

Valeria Peter Predescu

(Interviu pentru Radio România Actualităţi)

In Memoriam: Valeria Peter Predescu

Valeria Peter Predescu a fost şi va rămâne una dintre vocile reprezentative ale muzicii populare româneşti din Transilvania.

S-a născut la 24 octombrie 1947, în satul Telciu de pe meleagurile Năsăudului, şi a părăsit această lume la 28 aprilie 2009, la Bistriţa.

În perioada 1971 - 1975, a lucrat în învățământ, ca maistru instructor la Școala Generală de 10 ani din Telciu.

În 1972 a fost auzită cântând de către folcloristul Dumitru Vârtic, pe atunci redactor la Radio Cluj, şi aşa a ajuns să colaboreze cu Orchestra „Bistriţa”.

În 1973 a realizat mai multe înregistrări la Radiodifuziunea Română (Bucureşti), cu Orchestra Radio, dirijată de George Vancu, şi a participat la emisiunea tinerei – pe atunci - Marioara Murărescu, cea care îi va călăuzi paşii de-a lungul anilor ce vor urma.

În 1974 a participat la prima etapă a Concursului „Floarea din grădină”, concurs pe care l-a câştigat trei ani mai târziu, cu punctaj maxim.

Tot în 1974, i-a apărut şi primul disc la „Electrecord”.

Pe parcursul carierei, Valeria Peter Predescu a colaborat cu: Ansamblul „Cununa” (cu care a câștigat locul I la primul turneu internațional la care a participat, Polonia - 1978), Ansamblul „Păunița”, Ansamblul „Cununa de pe Someș”, Ansamblul „Codrișorul”, Ansamblul „Someșana” etc.

A organizat mai multe evenimente culturale în judeţul natal, festivaluri şi spectacole, a participat la emisiuni radio - tv, prin intermediul cărora promova tinerele talente.

În 1995 a intrat în rândul membrilor Academiei Artelor Tradiţionale de la Sibiu, iar pentru anul 1994 - a primit Premiul „Ethnos” pentru activitatea de culegătoare şi interpretă a folclorului năsăudean.

I-a fost acordat şi titlul de „Cetăţean de Onoare al Comunei Leşu”.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Vasile Advahov!

Celebrul violonist şi dirijor - Vasile Advahov - s-a născut la 26 aprilie 1979, în localitatea Cahul, din Republica Moldova.

Cariera muzicală și-a inceput-o încă de la 5 ani, alături de tatăl său, care îl lua cu el să bată toba.

A urmat cursurile Liceului „Ciprian Porumbescu” (unde a fost acceptat atât la vioară, cât şi la ţambal, alegând însă vioara) şi ale Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice „Gavriil Musicescu” - Facultatea de Muzică Clasică.

În timpul liceului, a făcut parte din Orchestra „Muguraşii”, condusă de Gheorghe Banariuc.

După absolvirea Conservatorului, Vasile a pus bazele Tarafului fraţilor Advahov, împreună cu fratele său, Vitalie.

Ulterior, acest taraf a primit statutul de Orchestră, având peste 30 de membri.

În prezent, Vasile este compozitor, interpret de muzică populară şi clasică, iar alături de fratele său - Vitalie, este conducător artistic al Orchestrei Municipale a Fraţilor Advahov.

Orchestra se bucură de un imens succes, atât în Basarabia, cât şi peste hotare, colaborând cu nume mari ale muzicii populare şi chiar uşoare, de pe ambele maluri ale Prutului, precum şi cu orchestre de muzică simfonică sau formaţii rock.

Cele mai importante premii pe care Vasile Advahov le-a obținut de-a lungul timpului:

- Marele Premiu - Festivalul Internațional „Hora” - Bucureşti, 1992;

- Premiul I - Concursul Internațional de Violoniști - Braşov, 1995;

- Premiul II - Concursul „Filip Toderașcu”;

- Premiul II - Concursul „Barbu Lăutarul”.

Pentru merite în domeniul artei muzicale, succese în activitatea de creație și contribuție la promovarea tezaurului folcloric național, în 2007, frații Advahov au fost decorați cu titlul de „Maeștri în Artă” de către președintele Republicii Moldova, iar în 2016 li s-a conferit titlul de „Artiști ai Poporului”, primind şi Distincţia „Ştefan cel Mare”.

Pentru activitatea concertistică, au obținut în 2007 - Premiul „Potcoava de Aur”, iar pentru spectacolul „E sărbatoare și răsună muzica”, li s-a acordat „Premiul VIP - Concertul anului 2016”.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Diamanta Paterău!

Interpreta - Diamanta Paterău – se numără printre vocile actuale cele mai îndrăgite ale muzicii populare de peste Prut.

S-a născut la 26 aprilie 1984, în satul Sofia (raionul Drochia).

Între 1999 - 2003, a studiat la Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău, Catedra Instrumente Populare, specialitatea Canto popular.

Între 2003 - 2007 a urmat cursurile Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, Facultatea Istoria muzicii şi Folclor, precum şi Studiile de Masterat.

Din anul 2008 este angajată ca solistă în Orchestra de Muzică Populară „Folclor” a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici” (Chişinău).

De-a lungul timpului a participat la mai multe concursuri, unde a obţinut şi diverse premii:

- 2001 - Premiul I - Concursul Cântecului Folcloric „Tamara Ciobanu” - Chişinău;

- 2003 - Premiul II - Festivalul de Romanţe „Crizantema de Argint” - Chişinău;

- 2004 - Trofeul Festivalului „Crizantema de Argint”;

- 2004 - Premiul I - Festivalul de Romanţe „Crizantema de Aur” - Târgovişte.

Autor: Pe o aripă de cânt

La mulţi ani, Adriana Trandafir!

Actriţa Adriana Trandafir s-a născut la 26 aprilie 1956, în comuna Bascov (judeţul Argeş).

A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, Facultatea de Teatru, secţia Actorie, clasa prof. univ. Leopoldina Bălănuţă, Alexa Visarion şi Alexandru Lazăr.

Între 1979 - 1982, a jucat la Teatrul de Stat din Reşiţa, iar între 1982 - 2005 - la Teatrul „Odeon” din Bucureşti.

În prezent joacă pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”.

A avut roluri în câteva filme, colaborează cu Radiodifuziunea Română, precum şi cu televiziunea - în calitate de moderatoare, actriţă pentru spectacole de teatru şi emisiuni de divertisment

În 2011 a fost desemnată „Cea mai bună actriţă” la Festivalul de Film din Cipru - pentru rolul din „Europolis” şi a primit „Premiul pentru cea mai bună actriţă” la Cairo, apoi în Montreal.

Alte premii obţinute de-a lungul anilor:

- 2004 - Premiul UNITER pentru „Cea mai bună actriţă într-un rol secundar” - pentru rolul din piesa „De ce fierbe copilul în mămăligă?”;

- 2002 - Premiul pentru cea mai buna actriţă de comedie - Festivalul de Teatru de la Galaţi, pentru rolul din „Cumetrele”;

- 2000 - Premiul pentru cea mai bună actriţă de comedie - Festivalul de Teatru de la Galaţi, pentru rolul din „Stele în lumina dimineţii”;

- 1988, 1989, 1990, 1996 - Marele Premiu de interpretare la Festivalul de Teatru Contemporan - Brăila, pentru rolul „Maria Tănase” în „Pasărea măiastră - Maria Tănase”;

- 1995 - Marele Premiu la Gala Recitalurilor Actoriceşti - Bacău;

- 1979 - Premiul de Interpretare la Festivalul Naţional Studenţesc de Teatru;

- 1978 - Cel mai bun spectacol şi Premiul pentru regie la Festivalul de Teatru Shakespeare de la Durham / Anglia pentru spectacolul „Romeo şi Julieta”.

Autor: Pe o aripă de cânt

In Memoriam: George Constantin

Regretatul actor – George Constantin – s-a născut la Bucureşti, la 3 mai 1933, şi s-a stins la 26 aprilie 1994 – conform unor surse / 30 aprilie 1994 – conform altor surse.

A decis să devină actor după ce a urmărit piesa de teatru „Muncă şi Lumină”, pe când avea numai 10 ani.

La 15 ani, s-a înscris la o şcoală profesională de pe lângă Întreprinderea de Construcţii de Avioane.

În 1949, a fost descoperit de profesorul Ella Butffy, care căuta noi talente pentru o trupă de teatru de amatori. George Constantin a impresionat-o cu rolul jucat în „O scrisoare pierdută”.

După o primă încercare eşuată de a fi admis la Teatru, a reuşit să intre în următorul an, iar în 1956 - a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”.

În anul IV de studenţie, a pregătit – împreună cu Ion Cojar – spectacolul de absolvire: „Tragedia optimistă”.

După absolvire, a primit repartiţie la Teatrul Armatei (viitorul Teatru „Nottara”), unde a jucat într-o primă piesă – „Mama şi copiii ei”.

A jucat în peste 50 de roluri pe scena de la „Nottara”, precum şi în spectacole realizate la alte teatre (Teatrul Mic, Teatrul „Bulandra”, Teatrul Naţional etc): „Împricinaţii”, „Invazia”, „Femeia îndărătnică”, „Din noapte spre zori”, „Stânca miresei”, „Pigmalyon”, „Steaua Polară”, „Tangou”, „Avarul”, „Acest animal ciudat”, „Crimă şi pedeapsă”, „Pentru lacrimi”, „Antoniu şi Cleopatra”, „Fraţii Karamazov”, „Unchiul Vania”, „Livada de vişini”, „Barbarii”, „Vassa Jeleznova”, „Oricât ar părea de ciudat”, „Regele Lear”, „Act veneţian”, „Jocul ielelor”, „Henric al IV-lea”, „Hamlet”, „Timon din Atena”, „Ultima oră”, „Burghezul gentilom” etc.

A colaborat cu Teatrul Naţional Radiofonic şi cu cel de Televiziune, la peste 500 de piese: „Apostol”, „Casa de la miezul nopţii”, „Apus de soare”, „Ultima oră”, „Nunta însângerată”, „Europolis”, „A doua tinereţe”, „Patima roşie”, „Acela care îşi trăia moartea”, „Pescăruşul”, „Trei surori”, „Livada de vişini”, „Unchiul Vania”, „Ghepardul”, „Paracliserul”, „Bătrâna actriţă”, „Doctor fără voie”, „Echilibru fragil”, „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”, „Furtuna”, „Henric al IV-lea” etc.

Filme în care a fost distribuit: „Aproape de soare”, „Reconstituirea”, „O vară de neuitat”, „Procesul alb”, „Urmărirea”, „August în flăcări”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Începutul adevărului / Oglinda”, „Întunecare”, „Totul se plăteşte”, „Sezonul pescăruşilor”, „Duelul”, „Prea cald pentru luna mai”, „Bietul Ioanide”, „Muntele ascuns”, „Dimitrie Cantemir”, „Dincolo de nisipuri”, „Ultimul cartuş”, „Cu mâinile curate”, „Între oglinzi paralele”, „Iancu Jianu, zapciul”, „Iancu Jianu, haiducul” „Răpirea fecioarelor”, „Singurătatea florilor”, „Burebista”, „Ştefan Luchian”, „Polul Sud”, „Timpul liber”, „Templul tăcerii”, „Domnişoara Christina”, „Războiul Independenţei”, „Racheta albă” şi multe altele.

Premii şi distincţii:

- 1959 – Premiul I pentru Tineri Actori;

- Premiul pentru cel mai bun rol într-o piesă românească;

- 1967 – Ordinul „Meritul Cultural” clasa a III-a – „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”,

- 1978 – Premiul Criticii;

- 2016 – postum, primeşte o stea pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului şi „Placheta Oraşului Bucureşti” – „în semn de recunoaştere şi preţuire pentru întreaga activitate în domeniul teatrului şi filmului” (înmânată fiului, actorul Mihai Constantin);

- Sala Studio a Teatrului „Nottara” şi Studioul de Teatru T2 al Radiodifuziunii îi poartă numele;

- în memoria sa, a fost organizat Festivalul Internaţional de Teatru pentru Elevi, care-i poartă numele.

A fost căsătorit cu mezzosoprana Iulia Buciuceanu (sora regretatei Tamara Buciuceanu – Botez), împreună având un fiu – Mihai, în prezent un cunoscut actor.

Autor: Pe o aripă de cânt

De Florii...

Floriile – tradiţii şi obiceiuri

În Sâmbăta lui Lazăr, oamenii adună ramuri înmugurite de salcie, le strâng în mănunchiuri, iar duminică le duc la biserică pentru a fi sfinţite.

După slujbă, ramurile sunt puse la icoane, iar în anumite zone – la uşi, ferestre, fântâni sau grajduri.

Sunt locuri în care, oamenii duc ramuri sfinţite şi la mormintele celor dragi.

Vara, pe timp de furtună, ramuri din acestea se aruncă pe foc, sau se pun în curte, ori în mijlocul casei, pentru a împrăştia norii, a alunga grindina şi a apăra de trăsnete.

În unele zone, se spune că fetele nemăritate, care îşi pun sub pernă ramuri de salcie sfinţite, vor fi mai frumoase şi vor găsi un soţ mai repede.

Sunt zone unde fetele, la miezul nopţii, fierb busuioc în apă, iar în dimineaţa Floriilor se spală pe cap cu această fiertură, pentru a avea un păr frumos şi strălucitor. Ce rămâne se aruncă la rădăcina unui păr, ca feciorii să se uite după ele.

În alte regiuni, oamenii pun la brâu crenguţe, pentru a fi protejaţi în faţa bolilor. Bătrânii cred că astfel pot fi vindecate şi durerile de spate, dar sunt şi remediu pentru muşcătura şarpelui.

Autor: Pe o aripă de cânt

Intrarea Domnului în Ierusalim

Duminica Floriilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Învierea Domnului, marchează începutul Săptămânii Patimilor (Săptămâna Mare), în care, seară de seară, se săvârşesc slujbele numite Denii.

Este ziua în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, pe un asin, înconjurat de cei 12 Apostoli.

Cu puţin timp în urmă, Iisus săvârşise cea mai mare dintre minunile Sale – învierea lui Lazăr, simbolizând, de fapt, învierea neamului omenesc.

Mulţimea adunată pentru marea sărbătoare a Paştilor, l-a recunoscut ca fiind adevăratul Mântuitor şi l-a primit cu ramuri de măslin şi finic (de unde şi denumirea de Duminica Stâlparilor), strigând:

„Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”.

 

Obiceiul de a sfinţi ramurile de salcie de Florii şi de a împodobi icoanele cu acestea, este menţionat încă din secolele III – IV. Legenda spune că Fecioara Maria, aflând de răstingnirea Fiului, porneşte în căutarea Lui. Ajungând pe malul unui râu, o salcie şi-a făcut ramurile punte, Maica Domnului trecând apa şi binecuvântând ca salcia să nu ardă niciodată şi să rodească. Astfel, a devenit un copac sacru, ramurile sale simbolizând biruinţa asupra morţii şi amintind de crenguţele de măslin şi finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim.

 

Denumirea populară de „Florii” are origini păgâne şi provine de la Flora – zeiţa romană a florilor şi a reînvierii naturii, sărbătorită la 28 aprilie, prin ramuri înverzite.

În timp, această sărbătoare a fost suprapusă de creştini peste prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim.

Autor: Pe o aripă de cânt

Foto: Rador

La mulţi ani, Nicoleta Voica!

Nicoleta Voica s-a născut la 25 aprilie 1956.

 

„Am iubit și iubesc muzica, portul popular și dansurile din Banat. Mi-am petrecut copilăria pe plaiurile bănățene, la Reșița, într-o familie în care am învățat să prețuiesc cele mai de preț valori ale unui om.

Mi-am îndrepat cariera către muzica sufletului meu, cântecele populare. În adolescență, la aproximativ 18 ani, am câștigat trofeul „Floarea din grădină”.

Ulterior, au urmat numeroase înregistrări la radio, apariții în televiziune, albume și piese muzicale, a căror linie melodică și versuri exprimă un crâmpei din povești de viață ale bănățenilor.

Printre acestea sunt: „Eu mi-s floarea florilor”, „Bănățean mi-i numele”, „Lumea crede că mi-i bine”, „Am crescut ficior şi fată”, „Mi-s bănățană cu fală”.

Iubesc să cânt publicului meu și am străbătut granițele țării de nenumărate ori, pentru a aduce bucurie românilor plecați departe de casă.

Am locuit 11 ani în America, dar sufletul meu a fost întotdeauna acasă. Indiferent unde voi mai călători în lume, creațiile mele muzicale sunt legate de Banatul meu drag.

Piesele muzicale de pe albumele care m-au consacrat, dar și de pe cele ce vor urma sunt creație proprie, atât linie melodică, cât și text. Am plăcerea și acum să scriu versuri pentru interpreți cunoscuți, dar și pentru tinere talente. Cred că generațiile ce vin, tinerii, aduc plus valoare muzicii populare și mă bucur că-și fructifică talentul și au luat decizia de a-și îndreapta cariera spre cântecul și jocul popular.”

Nicoleta Voica

Sursă: Nicoleta Voica